MARIE ROSE MOCIORNIȚĂ: „ISTORIA UITATĂ ȘI NEÎNȚELEASĂ ARE URÂTUL OBICEI DE A SE REPETA, SUB ALTE FORME”

Marie Rose Mociorniță are o istorie de viață desprinsă parcă dintr-un roman. Chiar și atunci când zâmbește… poartă în priviri melancolia unui om cu zbucium sufletesc! Este, încă, profund marcată de amintirile dureroase ale debutului său în viață și continuă să-și dedice viața salvării imaginii familiei sale. Am cunoscut-o în apartamentul său din București și îmi amintesc că am mai stat de povești mult timp după ce s-a oprit camera de filmat.

 

EVELINE PĂUNA: Debutul dumneavoastră în viață a fost… agitat. V-ați născut la șapte luni, într-un pod dintr-o casă de lângă Cișmigiu, pe strada Sfântul Constantin. Tatăl nu a vrut să o ducă pe mama la spital pentru că nu a găsit o mașină americană, printre taxiurile vremii fiind doar mașini rusești… 
MARIE ROSE MOCIORNIȚĂ: Așa a fost. Și am avut noroc. De fapt, sunt două teme care au revenit mereu pe parcursul existenței mele. Una – faptul că m-am născut la șapte luni: eu nu sunt vreodată în întârziere, ceea ce îi exasperează pe români pentru că nu suntem cel mai punctual popor. Apoi, a doua temă: în timpul nașterii, din cauză că spitalele erau îngrozitoare, medicii au avut de ales între a salva mama sau copilul. Au ales mama, bineînțeles – era o alegere umană. M-au dat drept moartă, m-au pus pe o masă rece de metal și m-au declarat moartă clinic. O doctoriță s-a întors să ia un instrument și a văzut că mai respir. Mi-a dat o palmă zdravănă și am dat acel strigăt de viață cu care începem cu toții. Aceasta este o temă care revine mereu în viața mea: ajung întotdeauna pe marginea prăpastiei, în pericole foarte mari, în situații-limită și întotdeauna există o mână invizibilă care vine și, pe ultima sută de metri, mă trage înapoi.
E.P..: Credeți în Dumnezeu? Spuneați, la un moment dat, că ați cam lipsit de la întâlnirile cu El…
M.R.M:
Așa este. Este un lucru pe care l-am spus înaintea unor experiențe pe care le-am avut în ultimii ani. Unele lucruri se schimbă pe parcurs, căci nu rămânem aceiași întotdeauna. Unele lucruri nu se schimbă niciodată fundamental: ceea ce suntem noi, buni sau răi. Asta rămâne zestrea noastră genetică cu care avansăm în viață. Forma ei se schimbă, datorită experiențelor și lucrurilor pe care le învățăm prin aceste experiențe. Ceea ce am spus eu acum patru-cinci ani poate mai este valabil. Dar ce cred astăzi poate să se fi schimbat pentru că eu, de câtva timp, nu am mai vrut să apar la televizor. Nu m-am regăsit în formatele de emisiuni profund politice și complet în dezechilibru cu ceea ce consider eu important pentru mine. S-au mai și întâmplat multe lucruri în viața mea, destul de intense, care mi-au schimbat anumite puncte de vedere.
E.P.: Oamenii au în continuare nevoie de modele. Nu ar fi potrivit să vă oferiți drept model?
M.R.M.:
Măcar o sursă de identificare… pentru că toți avem nevoie de cineva care să ne arate sau să ne valorifice, să simtă la fel ca noi. Noi, femeile, avem nevoie de femei care sunt mai puternice decât noi, asta am simțit eu mereu. Femei poate chiar mai mature decât mine, care să-mi arate cum își negociază feminitatea la maturitate, cum se îmbracă, cum gândesc, ce fac cu viețile lor. Absolut toți avem nevoie, cum ați spus foarte bine, de modele. Nu pentru că suntem „mai puțin”, ci pentru că avem nevoie de un ecou în alte ființe. Sunt foarte multe voci în țara asta care, pe scena publică, nu au ecou.
E.P.: Dacă sentimentele și, poate, concepția despre viață se schimbă, se modifică, evoluează în timp, istoria dumneavoastră personală rămâne fixată așa cum este ea, cu date precise.
M.R.M.:
Așa este…
E.P.: Sunteți nepoata industriașului Dumitru Mociorniță, patron de fabrică de pielărie. Știu că nu l-ați cunoscut pe bunicul…
M.R.M.:
Din păcate, nu.
E.P.: Dar ce vă spunea familia despre bunicul celebru, bunicul care a plecat din Băicoi, județul Prahova, care a făcut școli înalte în străinătate și care s-a întors în România să miște lucrurile aici?
M.R.M.:
Eu am avut o copilărie puțin atipică, pentru că părinții mei, ieșind dintr-o mare traumă, îngropându-și părinții, tatăl meu făcând șapte ani de închisoare… Eu m-am născut într-un climat destul de straniu, care nu-ți dă de ales pentru mai târziu. Trauma a fost atât de mare și poveștile atât de vii, încât ai nevoie să povestești, ca să scoți din tine indignarea și durerea. Cam acesta a fost fundalul copilăriei mele. Și atunci nu puteam, la maturitate, să uit ceea ce s-a întâmplat.
„ISTORIA UITATĂ ȘI NEÎNȚELEASĂ ARE URÂTUL OBICEI DE A SE REPETA, SUB ALTE FORME”

 

 

E.P.: Poate nici nu trebuie să uitați!
M.R.M.:
Dar în țara noastră se întâmplă acest fenomen. Am uitat foarte repede istoria recentă. Istoria uitată și neînțeleasă are urâtul obicei de a se repeta, sub alte forme. De exemplu, noi avem tendința, de multe ori, să ne alegem aceiași parteneri, chiar dacă nu sunt buni pentru noi, pentru că nu am învățat, din relațiile anterioare, ceea ce am avut de învățat. Sincer, nu mi-am propus să spun acest lucru, dar există un proverb african care îmi place foarte mult, apropo de experiențele vieții și care spune cam așa: venim pe lume ca să învățăm, să creștem și să iubim și, când am învățat „lecțiile”, ne întoarcem acasă. Deci, lecția mea de viață, de mică, a fost a unor oameni care au trecut prin niște experiențe foarte traumatizante, dar care, până în ultima clipă, nu și-au pierdut curajul și omenia. Cred că asta este cea mai mare moștenire pe care nu au putut să o ia comuniștii de la părinții mei și pe care mi-au transmis-o și mie. Asta ca parte pozitivă. Partea negativă este că am o mare responsabilitate. Fiind copil unic la părinți și având o pasiune pentru tatăl meu, am simțit că trebuie să fac măcar puțină dreptate în marea nedreptate care s-a făcut. Mă zbat să fac acest lucru de aproape 12 ani, de când m-am mutat aici, în România. Nu am reușit. Din contră, aceste subiecte sunt date uitării, au devenit aproape desuete, ridicole, neproductive. De fapt, eu spun că ele sunt printre cele mai importante, pentru că generează valorile echilibrului psihic al unui popor. Suntem în dezechilibru, în momentul de față. Nu înțeleg de ce nu se dorește reabilitatrea memoriei comuniste, cu adevărat. Tinerii nu au acces la ceea ce a însemnat acest fenomen, la date despre cum a afectat psihicul oamenilor…
E.P.: Se spune că viitorul are mereu o aripă în trecut. Noi avem o aripă frântă…
M.R.M.:
Da. Se spune foarte bine la CNSAS, dar nu am reținut perfect, că aceia care nu-și înțeleg trecutul, nu-și controlează prezentul și, și mai puțin viitorul. Nu se poate face așa o segregare.
E.P.: Aș vrea să rămânem încă puțin în anii copilăriei dumneavoastră pentru că, pe strada Paris există o casă pe care dumneavoastră vă străduiți să o recuperați. Este casa în care bunicul a făcut infarct atunci când au venit să-l aresteze. Citez dintr-un interviu mai vechi de-al dumneavoastră: „ne-au lăsat într-un domiciliu obligatoriu, la una dintre mătușile mele, într-o pivniță, în condiții mizere, unde veneau să-l controleze dacă era destul de sănătos pentru a fi arestat. Spre norocul lui, nu era și a mai trăit așa până în 1953, stingându-se în tristețe și disperare. Când l-au înmormântat la Bellu, cimitirul a fost plin de țărani veniți din satul său natal, Țintea-Băicoi, din Prahova, și de muncitori de la fabrica sa, oameni pe care i-a ajutat și cărora le-a oferit un start bun în viață. Bunica i-a supraviețuit zece ani, trăind în condiții precare. Pe tata l-au arestat și a făcut șapte ani de pușcărie la Jilava și la Poarta Albă. Nu a știut când a murit bunicul. În timp ce era închis i s-a propus să devină informator al Securității. A răspuns: «tatăl meu mai trăiește? Daca da, ar muri de rușinea pe care i-aș face-o semnând un astfel de angajament. Dacă a murit deja, s-ar răsuci în mormânt»”…
M.R.M.:
Da. Așa este. Așa și-a trăit tatăl meu viața și așa și-a închiat tatăl meu viața, cu această umanitate intactă. Eu cred că, să te supună unui schimb atât de radical, de la cel mai bogat om la un ocnaș care era bătut în cap cu sacul și care nu știa cine îl bate, să rămâi om când ieși de acolo, este dovada că ești un om superior. De multe ori mă întreb: oamenii care au devenit atât de dependenți de lucrurile materiale, în aceste două-trei generații, cum ar supraviețui?

„SIMT TRAUMA DESPRE CARE S-A VORBIT…”

E.P.: Strada Paris există și acum în București, probabil că există și casa aceea de la numărul 53.
M.R.M.:
Da, așa este.
E.P.: Ce simțiți când treceți pe acolo?
M.R.M.:
Sinceră să fiu, simt trauma despre care s-a vorbit, pentru că știu ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Mi-au povestit, și mama și tata, cruzimea cu care armata sovietică a vrut să-i arunce în stradă. Astăzi, acolo este Delegația Rusă. Nu avem nicio șansă, nici eu, nici ceilalți moștenitori, să punem piciorul în ea, pentru că și-au întocmit acte de proprietate în 1998. Încerc să obțin măcar niște despăgubiri prin acest Fond Proprietatea, unde stau pe scările instituției, la rând cu maidanezii și nu reușesc nici măcar prin această nouă „găselniță” să reechilibrez această nedreptate. Nici nu mai poate fi vorba ca această familie să mai poată călca pragul acelei clădiri, vreodată.
E.P.: Dar dacă acum ați putea intra în clădirea aceea, care ar fi primul lucru pe care l-ați face?
M.R.M.:
Să știți că am intrat o dată. În anul 2001, printr-o cunoștință care-l știa pe consulul rus de atunci, am reușit să vizitez casa. A fost complet golită de valorile pe care le avea. Tatăl meu avea cea mai mare bibliotecă din România, cu un buton pe care îl apăsai și se dădea la o parte biblioteca și începea biroul lui… Totul a dispărut: mobila, antichitățile… pereții erau vopsiți roz-bombon… Practic, nu m-am identificat decât cu vorbele mamei care îmi spunea că erau așa de mari camerele încât se plimba cu bicicleta în ele. Atât a rămas – au rămas camerele.
E.P.: Exista o vibrație a pereților de acolo care încă…
M.R.M.:
Eu nu am trăit acolo. Am doar vibrația povestirii lor, dar pentru mine este o casă care are conotații de violență și de tristețe, mai degrabă, decât de bucurie. Un lucru interesant vreau să vi-l spun. Bunicul meu era un om foarte special, care avea o viziune extraordinar de evoluată, precum mulți alții din generația lui și, când și-a cumpărat acea casă, a ezitat între Casa George Enescu, cu leii, de pe Calea Victoriei și casa din strada Paris. În final a optat pentru această casă pentru că îi spunea tatălui meu: „cum pot eu, băiat de țăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la ușă și atâta somptuozitate? Sunt bogat doar în prima generație și ar fi rușinos să afișez atâta opulență”. Asta, în condițiile în care tatăl meu și frații lui au muncit în fabrică, de la 12 ani. Am căutat în arhivele fabricii, acum câțiva ani și vreau să mă credeți, fiecare muncitor avea fișa lui, cu ziua de naștere, ziua numelui – pentru care primea un cadou și el, și nevasta lui. Aveau dispensar, aveau dentist, aveau cantină.
E.P.. Nu erau un număr pe o listă de angajați, erau persoane…
M.R.M.:
Erau ființe umane.
E.P.: Vorbeam despre tristețe și anii grei ai copilăriei. Dumneavoastră spuneați că, în casă, se vorbea în șoaptă, la școală erați ridicată în picioare să vadă toată clasa cum arată nepoata unui exploatator român…
M.R.M.:
Așa este.
E.P.: …Iar atunci când era praf în sala de curs erați pusă să-l ștergeți cu manșetele bluzei…
M.R.M.:
Și a doua zi bluza trebuia să fie curată… nu era ușor!
E.P.: Ați fost un copil izolat?
M.R.M.:
Nu, am fost un copil înconjurat de foarte multă dragoste. Părinții mei m-au iubit foarte mult, bunicul meu din partea mamei m-a iubit foarte mult. Am avut privilegiul să prind ultimele personaje care aveau clasă și educație.
E.P.: Ați învățat limba franceză cu Mademoiselle Arlette, de peste 80 de ani, pensionată de la Curtea Țarului…
M.R.M.:
Așa este…
E.P.: Momentele acelea de la școală… Cum le vedeți acum?
M.R.M.:
Din clasa întâi, când am început acolo, până am plecat – eram în clasa a patra sau a cincea… Nu am știut că plec, de fapt. Mi-au întregit foarte mult memoria dosarele de la CNSAS, pe care le-am scos acum, am o ladă de zestre plină cu ele. Citindu-le împreun cu mama mea am realizat că era atât de banal „răul” ăsta, această punere sub supraveghere a familiei mele era atât de inutilă și de banală! Oameni plătiți ani de zile la rând ca să scrie că am mâncat o prăjitură, că ne-am dus la o cafea, că am primit o carte poștală… Gândiți-vă că acești oameni ar fi putut lucra ca în străinătate, să producă ceva, să construiască instituții, să fie profesori, să fie arhitecți… Munca asta a fost irosită în niște spionaje jalnice. Părinții încercau întotdeauna să mă ocrotească, dar acum realizez că trăiam într-o mare închisoare, de fapt. Ei aveau o frică uriașă tot timpul, pentru că, de două-trei ori pe săptămână, când veneau acasă, vecinii le spuneau că iar au fost căutați, că iar i-au întrebat despre ei… Nu puteau să fie oameni liberi.
E.P.: Ați avut prieteni? Aveau voie ceilalți copii să se joace cu dumneavoastră?
M.R.M.:
Nu prea mulți. Am trăit printre adulți. A fost bun acest lucru pentru că m-a maturizat repede. Dacă era o atmosferă de teamă în casă, aveam și eu vigilența copilului care știe că se întâmplă ceva.
E.P.: Ați avut copilărie?
M.R.M.:
Am avut copilărie datorită părinților mei, dar am fost un copil precoce. Am avut o copilărie aparte și consider că am avut și am o viață aparte, în continuare.
„MAMA MEA COPIA CĂRȚI POȘTALE CU SCRISUL MAMEI EI PENTRU CA TATĂL EI SĂ NU ȘTIE CĂ SOȚIA MURISE. ANI DE ZILE A TRĂIT CU IMPRESIA CĂ TRĂIA”. 
E.P.: Când tata a fost dus la închisoare, șapte ani la Jilava și la Poarta Albă, de câte ori mama îl vizita, se îmbrăca frumos, cu ce reușise să salveze în noaptea aceea, din casa de pe strada Paris. Mergea întotdeauna aranjată și parfumată…
M.R.M.:
Eu nu eram născută când tatăl meu era închis. Eu am aflat despre aceste lucruri după ce a ieșit din închisoare. Când eram copil, a mai fost închis încă o dată, prin „bunăvoința” unor prieteni care au venit la masă de Sfântul Ion și apoi s-au dus la Securitate să informeze că tata avea aur în casă. Asta preventiv, pentru că, dacă ar fi fost fotografiați, să poată să se salveze ei. Mama mi-a spus – și este o lecție de viață care mi-a rămas pentru totdeauna, că avea o sticlă de Shalimar, sau ce mai primea ea cadou, și avea grijă întotdeauna să se parfumeze când se ducea la vorbitor. Între timp a murit și mama ei și atunci se ducea și la tatăl ei, în capătul celălalt al țării. Copia cărți poștale cu scrisul mamei ei pentru ca tatăl ei să nu știe că soția murise. Ani de zile a trăit cu impresia că ea trăia și a aflat, când a ieșit din închisoare, că ea murise la un an după ce el fusese închis. S-au întâmplat niște lucruri foarte importante în bazinul emoțional și psihologic al acestui popor…
E.P.: Mama v-a fost model?
M.R.:
Mama mi-a devenit model când am devenit eu matură. Când am devenit eu femeie, mama mi-a fost și îmi este model, pentru că atunci am realizat ce putere de muncă și ce curaj are femeia aceasta. Am fost atât de aproape de tatăl meu pentru că era în suferință și doream să-l vindec, obicei prost pe care l-am păstrat toată viața, iar mama mea acum îmi este model. Abia acum, când am intrat eu însămi în identitatea mea de adult, conștientizez ce fenomen este femeia aceasta. Dintr-o femeie răsfățată și frumoasă, a mutat munți, a ținut doi oameni șapte ani cu pachete la închisoare, și-a câștigat existența în vremurile cele mai grele, ne-a scos dintr-o țară unde eram prizonieri și a reușit să fie una dintre primele artiste românce din America de Nord și din Canada. Și să rămână omul frumos care este!…
E.P.: După ce tata a fost eliberat din închisoare, nu a mai avut voie să profeseze ca avocet. Nici mama… Tatăl dumneavoastră s-a angajat ca muncitor într-o fabrică de pungi de hârtie, iar mama a început să picteze.
M.R.M.:
Așa este. Au divorțat.
E.P.: Așa trebuia, doar în acte.
M.R.M.:
Așa trebuia, ca să nu-i mai poarte numele. Era foarte performantă Securitatea! Primea comenzi pe numele de fată pentru că nu voiau să i le dea „nenorocitei și exploatatoarei de Mociorniță”, ea fiind una și aceeași persoană, de fapt.
E.P.: Familiile Rosetti și Pillat sunt înrudite cu familia mamei dumneavoastră?
M.R.M.:
Da. Familia mamei mele își trage rădăcinile din secolul al XV-lea și de aceea eu nu am frustrările pe care le au mulți oameni din lumea nouă, pentru că noi avem opt sau nouă generații care au fost școlite. Nu prea avem ce să mai demonstrăm…
E.P.: Ați aflat vreodată ce a simțit tatăl dumneavoastră când a îmbrăcat uniforma de muncitor?
M.R.M.:
Nu, pentru că a fost tratat cu foarte mult respect de oameni. Avea o prezență extraordinară și oamenii aceia aveau foarte multă stofă umană și îl tratau ca pe un domn, indiferent de gradul lui în acea instituție. Chiar a fost un loc foarte bun pentru el, foarte benefic, oamenii aceia ne-au arătat mult respect. Citind din nou aceste dosare constat că cei care erau doar muncitori ne aduceau pachete, nu le era frică să ne calce pragul. Am identificat informatori, „prieteni” dragi, rude…
E.P.: Ferește-mă, Doamne, de prieteni că de dușmani mă feresc singur!
M.R.M.:
Cam așa ceva…
E.P.: În anul 1974 ați plecat cu mama la o expoziție de pictură la Frankfurt și de acolo aveați să plecați definitiv din România…
M.R.M.:
Fără să știu. Doar mama știa. Era visul ei, din prima zi când căutau acea mașină americană pe stradă și, cumva, nu putea să-mi spună pentru că nu m-aș fi despărțit de tatăl meu niciodată.
E.P.: Ați plecat în Canada cu mama, iar tatăl v-a urmat la diferență de trei ani, deși nu știați că acest lucru ar putea fi posibil. O minune, practic…
M.R.M.:
Așa este. …O minune pentru care ne-am luptat. Am ajuns în Canada pentru că ea este țara promisiunilor. Asta este sigur! Cunoșteam și niște români acolo, actele se întocmeau mai ușor și exista și o psihoză atunci, care acum nu mai este, a emigrantului care vrea să plece cât mai departe de închisoarea țării lui. Era un drum fără întoarcere. Astăzi, emigranții care ajung în Canada sunt oameni care fug din motive economice. Noi eram refugiați politic și trebuia să mergem cât mai departe, unde ne simțeam în siguranță. Mama s-a luptat mult ca tatăl meu să poată pleca din România, s-au făcut intervenții la nivel înalt, pe lângă prim-ministrul de la vremea aceea, am plătit pentru el, pentru că se cumpărau oamenii atunci. Am primit niște bani de la un domn care fusese ajutat de bunicul meu, în timpul războiului, să-și păstreze fabrica deschisă, am plătit și, în acest fel, a reușit să părăsească România și să vină în Canada.
„NU AM MÂNCAT SALAM CU SOIA, AM AVUT CURAJUL SĂ RISCĂM”
E.P.: Dar înainte de acest moment, în prima zi când ați ajuns cu mama în Canada, ce ați simțit? Ce v-a spus, cum v-a explicat?
M.R.M.:
Nu mi-a explicat nimic. Știam că trebuia să plecăm. Românii de atunci îi idealizau pe cei care se salvau. Nu are rost să auzim acum „nu ați mâncat salam cu soia”. Nu, am avut curajul să riscăm. Ați preferat să rămâneți aici să mâncați salam cu soia pentru că nu ați vrut să riscați și în viața asta, oricat ar vrea să o facă cu tăvălugul un partid politic sau o altă dictatură, nu suntem născuți egali. Unii riscăm mai mult, alții riscă mai puțin.
E.P.: Spuneați cândva că nu ați fi reușit să vă adaptați în anii ’80, în România.
M.R.M.:
Am fi fost distruși pentru că, deja, atunci icoanele mamei nu s-ar mai fi vândut, ne îndreptam către o dictatură gen Nord-Coreeană, unde toataă lumea trebuia să ajungă să mănânce într-un loc, în „Circul foamei”. Nu mai era loc pentru niciun fel de creativitate, sau individualitate. Nu văd din ce am fi trăit, sincer. Când am ajuns acolo nu eram surprinsă că am fugit din România. Știam, de când aveam trei ani, că oamenii care fug din România sunt oameni care s-au salvat din această închisoare plină de povești tragice. Dar, de explicat nu mi-a explicat nimeni nimic. Mama nu avea niciun ban, trebuia să trăim cumva. Prima lună de chirie i-a fost plătită de un prieten român și apoi a trebuit să încerce să promoveze icoanele într-o țară catolică.
„AM TRĂIT DIN ICOANE”
E.P.: V-a salvat Dumnezeu? Ați trăit din icoane.
M.R.:
Da, efectiv. Eu eram cam inconștientă și imatură ca să realizez acest lucru. Pentru că mama a adus această formă de artă în viața oamenilor și ei au apreciat-o atât de mult încât se poate spune că acea intervenție a fost divină.
E.P.: Când a ajuns tata acolo, peste trei ani, ați fost fericiți?
M.R.M.:
Nu, nu am fost fericiți. Am fost fericiți că ne-am revăzut, dar au intervenit alte probleme. Tatăl meu s-a adaptat acestei țări abia la bătrânețe. Atunci, la venire, avea aproximativ 55 de ani și nu a putut să se obișnuiască cu Canada. Canada este o țară unde bărbații români au dificultăți mult mai mari să se integreze decât femeile, pentru că este o țară foarte pragmatică, unde nu ai timp să te gândești, să ai nostalgii…
E.P.: Vă spunea cât de dor îi este de România?
M.R.M.:
Cred că nu-i era dor de România, cred că îi era dor de acea bucată din viața lui care a fost sfărâmată pe nedrept și aceea era, de fapt, durerea lui.
E.P.: Spuneați că, deși a suferit foarte mult, nu voia să se răzbune.
M.R.M.:
Nu. Să știți că am constatat un lucru foarte straniu și nu pot să-l împac deloc: am avut prilejul să petrec o bucată bună de timp cu anumiți deținuți politici – mai ales cu Corneliu Coposu, care era prietenul tatălui meu, în anul 1997 și, întotdeauna m-a mirat faptul că oamenii aceștia erau incapabili să urască. Și-au păstrat o doză de naivitate care le făcea și rău, câteodată. Coposu ar fi trebuit să fie mult mai dur cu călăii lui, dar, păstrând această naivitate, nefiind fărâmițat de ură, a supraviețuit. Același fenomen l-am întâlnit și la anumiți preoți, care au stat 20 de ani în închisoare și au reușit să fie surâzători, să fie încrezători, să aibă lumina lui Dumnezeu în ei, să nu aibă întuneric. Cred că sufletul i-a salvat.
E.P.: Vorbea tata despre anii de închisoare?
M.R.M.:
Da, a vorbit foarte mult despre anii de închisoare. A vorbit foarte mult despre ororile din închisoare și despre miracolele din închisoare. A apărut biografia unui pianist român foarte cunoscut, Dan Mizrahi, care a fost închis cu tatăl meu, care spunea că tatăl meu îi spăla hainele. Tata îi spunea că el nu va mai ieși din închisoare, dar el, pianistul, va ieși și nu trebuie să-și strice degetele cu apă rece. Tata era așa de slab, încât pianistul își făcea solfegiul pe șira spinării tatei, pentru că avea numai oase. Această solidaritate exista în închisoare, între anumiți deținuți politici. Cât despre cruzimea torționarilor, nu o să pot să mi-o explic vreodată. Ce fel de om poate judeca „la rece” un străin în fața lui, căruia să-i spargă toți dinții! Sau să-i rupă brațele, să-l lovească….
E.P.: Tata a ieșit cu vreun handicap din închisoare?
M.R.M.:
Nu, dar un an de zile nu a putut să se ridice din pat. Tata a avut o viață foarte sănătoasă, a fost un mare sportiv, nu a băut, a avut o tinerețe sănătoasă și acestea toate au fost foarte folositoare regimului dur, mai ales cel de la canal și Poarta Albă, unde a lucrat pe o locomotivă patru ani, noaptea. A fost dur pentru organismul lui. Toată copilăria mea m-a dus acolo, la canal, unde Ceaușescu voia să unească Dunărea cu Marea, să văd unde au murit sute de mii de oameni.
„LECȚIILE MELE DE VIAȚĂ AU FOST FOARTE GRELE”
E.P.: Dacă ați avea puterea să dați timpul înapoi, până unde ați derula povestea? Și ce ați face din punctul acela?
M.R.M.:
Din cele trăite de mine?
E.P.: De dumneavoastră, de familia dumneavoastră… Dacă ați avea o mașină a timpului care v-ar putea asculta, doar cu o călătorie, ați mai da timpul înapoi?
M.R.M.:
Dacă aș avea de trăit ceea ce am trăit, nu. Lecțiile mele de viață au fost foarte grele. Eu cred că, atunci când ești tânăr, reacționezi instinctiv, intuitiv. La maturitate ești ceea ce știi și, ca să te transformi în mai mult, din păcate, trebuie să treci prin niște lucruri. Fiecare, în felul lui, își tatuează, efectiv, aceste lecții în Eul personal. Până nu îngropi un om iubit, până când nu ești în situația de a fi în cabinetul unui doctor de la care să primești un diagnostic zguduitor, până când masca prietenului nu cade și vezi pe pielea ta cruzimea impostorului din spatele ei, nu poți să te transformi în lecțiile pe care le auzi la tinerețe. Și pentru că m-ați întrebat dacă vreau să dau timpul înapoi, categoric, nu. Dar, dacă aș putea schimba un singur lucru, ar fi ca oameni ca bunicii mei, ca mama și tatăl meu, să-și ocupe locurile legale în această societate. În paralel cu poziția lor și țara asta ar arăta altfel. Acest lucru mi l-aș dori.
E.P.: Marie Rose… de unde vine numele?
M.R.M.:
Nu știu. Mama a vrut neapărat să am un nume străin ca să nu trăiesc în România. Obsesia ei a început de când eram în pântecele ei. Și ea are un nume franțuzesc, o cheamă Rossette, probabil este o tradiție. Oricum nu voia să trăiesc aici.
E.P.: În 1996-1997 v-ați întors în România. Singură? Atunci au fost primele vizite?
M.R.M.:
Da, au fost primele vizite, primele tatonări. M-am întors definitiv în anul 2001. Mai mult venea tatăl meu, era prieten cu Diaconescu, cu Corneliu Coposu. Pentru că tata a rezistat în Canada până când s-a întors, după Revoluție. Atunci, după Revoluție, a spus: „nu este nimic de făcut, nu mă mai duc niciodată”. Atunci a făcut pace cu Canada și a apreciat, cu adevărat, cât de generoasă a fost țara aceea cu el, cât de multă siguranță și respect i-a dat această țară. Știți care este difrența dintre o țară bogată și una săracă? Diferența este felul în care statul își administrează instituțiile. Atât.
E.P.: Atunci ați hotărât să rămâneți în România?
M.R.M.:
Cu câțiva ani înainte, când tata a refuzat să mai vină aici, am preluat din problemele dosarelor pe care le începuse el. Aș vrea să subliniez că această luptă nu este o luptă mercantilă. Ar fi fost mult mai de succes dacă ar fi fost așa. A fost o luptă emoțională. Este destinul meu în lumea asta.
E.P.: Practic, din momentul în care v-ați întors atunci și până acum, ce ați reușit?
M.R.M.:
Foarte puțin, sincer.
E.P.: Aveați de recuperat zece case în România, dar stăteați cu chirie…
M.R.M.:
Da, așa este. Am reușit foarte puțin. Adevărul este că, în momentul oportun, nu am știut să profit de invitația de a mă alătura Fondului Proprietatea, în anul 2005, pentru că nu am crezut în el. Eu nu am avut atunci sfătuitori care să-mi spună că tot aici se va ajunge. Deci, 60 -70 % din ceea ce este viabil, ar trebui să vină din această sursă care a fost creată în așa fel încât să nu beneficieze cei care sunt îndreptățiți. În condițiile în care tu ai fost deposedat pe nedrept, nu ai ce căuta nici în tribunale, nici în primării, nici în prefecturi, nici în instituții de stat unde sunt puse diferite „personaje”, pe un motiv sau altul… În Germania au venit cei persecutați de regimul nazist și nu au avut ce să caute la Prefectură ca să-și dovedească chinurile. S-au dus în fața unei Comisii, au prezentat actele și au primit despăgubirile. Cei persecutați de regimul nazist nu și-au vândut drepturile litigioase unor samsari de Primării, care le-au cumpărat pe nimic și care arată că și-au dobândit drepturile, și tu, cel pentru care s-au creat legile, stai la ușă, cu jalba în mână. Știți ce umilitor este să bați la ușa tuturor ca să-ți ceri drepturile? Să-ți găsești expresia potrivită, fața potrivită, să te milogești?! Este groaznic, pentru că tu cunoști poveștile din spatele acestor atrocități. Ceea ce este cel mai dureros este impostura. Dacă am pierdut, am pierdut, am plecat, dar nu-mi da o speranță că vei repara această fractură, când, de fapt, tu o adâncești și mai mult.
E.P.: Concret, ce ați reușit să primiți?
M.R.M.:
Foarte puțin. Fabrica bunicului meu, care este o valoare inestimabilă, a fost luată de niște indivizi, cumpărată de la SPP și este proprietatea lor acum, la fel casa din strada Paris. Valoarea este calculată la valoarea bilanțului din ziua naționalizării și este o fracțiune din ceea ce a fost. Chiar și așa, surprinzător, nici acest lucru nu este posibil, nici niște despăgubiri amărâte, niște acțiuni…
E.P.: Asta, din cele zece case din București?
M.R.M.:
Au fost demolate. Singura care este în picioare este cea din strada Paris, care trebuie revalorificată în aceste acțiuni.
E.P.: Dar casa în care ne aflăm?
M.R.M.:
Pe aceasta am cumpărat-o eu.
E.P.: Sunteți o femeie bogată, acum?
M.R.M.:
Nu, nu sunt o femeie bogată, decât potențial, să spunem așa. Aștept aceste minunate despăgubiri, care întârzie să vină.
E.P.: Românul de rând așa are impresia, că sunteți bogată deoarece numele dumneavoastră a fost asociat cu campanii umanitare, cu oameni care au nevoie de o șansă la viață și pe care i-ați ajutat… Cum ați găsit resurse pentru a-i ajuta?
M.R.M.:
Mai întâi, campaniile au fost inițiate de un prieten de-al meu, care este englez și fondurile au venit din Anglia. Într-o țară normală, ajutorul fizic și moral este o formă de donație. Nu doar biserici construite cu camerele de luat vederi… Încă nu am ajuns acolo, din păcate. Eu mai am o problemă pentru faptul că unii oameni se uită la mine ca la un tâlhar care a venit să-și ia ceea ce nu-i aparține. În paralel cu familia mea sunt oameni care au averi de zece ori, de douăzeci de ori, de treizeci de ori mai mari, făcute în ultimii 20 de ani și pentru care nu au nicio explicație. Am specificat aceste lucruri pentru că, după spusele lui Nelson Mandela, educația este instrumentul cel mai mare de transformare. Educația nu înseamnă diplome la Harvard, diplome cumpărate pe internet, înseamnă discernământ și oamenii trebuie să înceapă să aibă acest discernământ. Povestea mea este, de fapt, și povestea României, până la un punct. Sunt mulți oameni care suferă în tăcere, pe diverse teme, în această țară. Am avut acum alegeri, rugăciunea mea a fost interioară – ca data viitoare să avem mai mulți candidați care ne transmit ceva, care au ceva în ochi, o căldură, o lumină, un entuziasm, o gândire, un vocabular. Lupta aceasta a omului împotriva omului este ridicolă. Ar trebui ca noi să fim solidari pentru drepturile noastre comune.
E.P.: Ați intra în politică?
M.R.M.:
Nu, niciodată. Nu mi se potrivește deloc. Sunt un om sensibil, sunt un om fragil, un om care crede că orgoliul nu este un lucru bun. Ca să fii în politică, în orice țară, trebuie să ai un orgoliu destul de mare. Eu mă lupt să nu-l am, pentru că mă gândesc că, daca este orgoliu, acolo nu este Dumnezeu, nu e loc de coabitare. Mi-aș dori foarte mult ca politica, devenită mult prea importantă în viața noastră – pentru că totul este politică acum – să nu mai creeze dezechilibru. Trebuie să reechilibrăm puțin viața noastră – artiștii, scriitorii, cântăreții din noua generație să aducă niște intervenții de creativitate, de compasiune, de dialog, de frumos, atât de necesare.
E.P.: Am găsit niște cuvinte ale dumneavoastră care m-au emoționat teribil: „am o relație zbuciumată cu România. Când sunt departe, mă cheamă înapoi, când o cunosc îndeaproape, mă obosește. Peste toate aceste etape mai am și o familie și obligații departe, iar pământul care nu se sădește, se usucă”.
M.R.M.:
Așa este. Semințele trebuie reînnoite pentru că altfel ele se usucă și patru milioane de oameni care au părăsit această țară, în ultimii 20 de ani, sau patru din cei o sută care revin după ce pleacă în afară, ar trebui să fie un indiciu serios că suntem într-o mare criză.
E.P.: România, încotro?
M.R.M.:
O țară care are foarte mult imprevizibil. În paralel cu haosul pe care îl trăim, se întâmplă, totuși, niște schimbări profunde la nivelul oamenilor, pentru ca ei să se poată adapta timpurilor, să poată supraviețui. Supraviețuirea este forța cea mai puternică. Oamenii politici care ne posedă așa de mult timp au început să se schimbe și ei, din exterior, pentru că nu au încotro. Speranța mea este că încep cu exteriorul și, la un moment dat, se va filtra și interiorul. Sunt și niște curente de transformare interioară ale oamenilor care îi vor obliga pe cei care și-au asumat răspunderea să fie și mai responsabili.
E.P.: Faceți afaceri?
M.R.M.:
Nu, nu fac afaceri. Nu am în mine instinctul acela de șacal, necesar ca să faci afaceri.
E.P.: Și acum aveți o viață zbuciumată?
M.R.M.:
Absolut.
E.P.: Va fi vreodată lină?
M.R.M.:
Nu știu. Îmi pun întrebarea și sunt deznădăjduită.
E.P.: Credeți că ați ști să trăiți liniștit?
M.R.M.:
Nu aș avea nicio problemă. Eu am avut de făcut un lucru în viața asta: să îndrept răul care i s-a făcut familiei mele – mamei mele și tatălui meu. Când îmi termin această misiune, consider că mi-am făcut datoria și pot să fiu liniștită. Dorința mea mai este să culeg tot ceea ce am trăit prin prisma sufletului și a minții și să înșir pe paginile unei cărți.
E.P.: Când ați fost cel mai fericită?
M.R.M.:
Nu există așa ceva. Există momente de fericire.
E.P.: Un moment care vă vine acum în minte?
M.R.M.:
Nu știu… culoarea fericirii se schimbă. Pot să vă spun că un moment de fericire profundă a fost acum trei ani, când am trecut printr-o încercare foarte mare, la nivel personal. Am avut o încercare, o cumpănă foarte mare și, un an de zile, a trebuit să depășesc o stare de sănătate foarte îngrijorătoare. Când doctorul mi-a spus că totul este ok m-am așezat pe o bancă aici, în Grădina Icoanei. Era o dimineață de toamnă, mi-am comandat o cafea și am simțit o profundă fericire pentru că am depășit un examen extraordinar din viața mea. Să-i dea Dumnezeu sănătate lui și celor care au avut grijă de mine. Fericirea aceea profundă, când ai urcat un munte și ai ajuns la vârf, este specială.
E.P.: Când erați mică, ceilalți copii nu aveau voie să se joace cu dumneavoastră. Acum aveți mulți prieteni?
M.R.M.:
Foarte puțini, pentru că prietenia este un lucru rar, prețios și care se derulează în timp. Cunosc mulți oameni, am foarte puțini prieteni. Una dintre durerile mele este aceea că am avut trei-patru prieteni foarte buni în Anglia, care mi-au fost luați de soartă, rapid și tineri. Golul lăsat de ei este foarte mare. Pentru mine, prietenia este lucrul cel mai important.
E.P.: Românii v-au dat premii, românii v-au dat „hârtii” pe care scrie „Diplomă”. Românul simplu, când vă vede pe stradă, ce vă spune? Vă simțiți prețuită?
M.R.M.:
În general, oamenii au fost foarte respectuoși cu mine, foarte buni. Faptul că eu am încercat să-mi trăiesc viața într-un anumit fel și să-mi păstrez omenia, în ciuda loviturilor pe care le-am luat, iar oamenii văd omenia mea, mă face să sper că ne vom putea salva, că mai este o speranță. Recunoaștem, respectăm și salutăm omenia unuia față de celălalt.
E.P.: Este România acasă pentru dumneavoastră, acum?
M.R.M.:
Când o persoană a trăit în atâtea țări, cum am trăit eu, cred că acasă sigur nu mai există. Există locuri unde ești confortabil. Acasă, până la urmă, este ca bogăția. Ce este, de fapt? Este locul unde te simți în siguranță, în confort, este locul unde te simți respectat și pe care îl respecți. Acolo este acasă.
E.P.: Tatăl dumneavoastră s-a stins în Canada?
M.R.M.:
Da, dar este îngropat în România. A dorit foarte mult să fie îngropat aici.
 

 

MarieRoseMociornita

„AM DEVENIT FRUMOASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI”
E.P.: Sunteți o femeie foarte frumoasă. A fost bine așa, sau v-a fost mai greu să demonstrați că sunteți și foarte deșteaptă?
M.R.M.:
Am devenit frumoasă de-a lungul timpului. Frumusețea mea nu este o frumusețe plastică și nu este o frumusețe pe care să fi avut încrederea să o folosesc ca pe un instrument ca să pot să-mi găsesc un drum în viață. Frumusețea mea a fost o frumusețe pe care am scos-o la lumină în paralel cu structurarea personalității mele, pentru că acolo mi-am găsit încrederea. În concluzie, o să îmbătrânesc frumos.
E.P.: Spuneți-mi trei lucruri de care nu vă puteți lipsi. Lucruri, nu oameni sau sentimente…
M.R.M.:
Sigur, nu pot să mă lipsesc de cățelul meu – e adevărat că este o ființă… Nu pot să mă lipsesc de parfum, nu pot să mă lipsesc de haine și de pantofi și nu pot să mă lipsesc de cărți.
E.P.: Investiți mai mult în bibliotecă sau în șifonier?
M.R.M.:
Nu fac calcule așa. Nu țin cărțile, le fac cadou, după ce le citesc. Nu am decât 20 de cărți, de fapt.
E.P.: Care ar fi întrebarea pe care ați așteptat-o din partea presei, ani de-a rândul, și nu a venit niciodată? Și căreia vreți să-i și dați un răspuns.
M.R.M.:
De ce nu s-a făcut procesul comunismului, în adevăratul sens al cuvântului? Pentru ca să scoatem din noi rana asta pe care o avem cu toții și să ne redescoperim puterea personală și colectivă. Atunci am fi, într-adevăr, un popor foarte, foarte important.
E.P.: Cum faceţi să vă menţineţi diafană în România aceasta în care întâlnim lipsă de politeţe, valori inversate şi atitudini agresive… din stradă până în politică?
M.R.M
: Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase; într-adevăr, am un grad de sensibilitate ridicat, ca mulţi alţi oameni, dealtfel, şi este o luptă să găsesc un echilibru cu pragmatismul necesar supravieţuirii. Am încercat să fiu agresivă, dar nu este o stare confortabilă pentru mine, aşa că a trebuit să îmi dezvolt stilul propriu – o fire pacifistă care nu se mai lasă călcată în picioare.
E.P.: Este România o ţară în care reuşita e, mai degrabă, pentru bărbaţi?
M.R.M.:
Este o ţară în care reuşita este, mai degrabă, pe relaţii, în general, într-o lume de bărbaţi printre care, de prea multe ori, se strecoară femeia-păpuşă care, chiar dacă are un intelect strălucit, trebuie să îl ascundă subt acest rol .
E.P.: Femeia este „jurnalist, medic, manager, etc”. Pare că dicţionarul românesc nu cunoaşte femininul acestor funcţii… În România, femeia trebuie „să demonstreze” înainte de a fi apreciată?
M.R.M.: O parte din această exprimare ţine de gramatica ce nu a evoluat odată cu timpurile pe care le trăim, unde au apărut multe elemente noi. Aceeaşi discuţie a avut loc şi în limba franceză şi în limba engleză pe tema femeilor pilot sau şef de orchestră – meserii practicate tradiţional de bărbaţi, pâna nu demult. Întrebarea este dacă femeile din România au destulă încredere în ele pentru a putea afirma că viaţa lor este un succes fiind medici sau jurnaliste fără rolurile tradiţionale proiectate de societate – mamă, soţie, etc… adică „a cuiva”…
E.P.: Cum sunt bărbaţii din România în comparaţie cu cei din alte ţări pe care le cunoaşteţi?
M.R.M.:
Nu pot constata decât nişte trenduri – scuzaţi-mi expresia, un alt vid de vocabular. Cred că bărbaţii acum sunt la fel cum au fost întodeauna, în esenţa lor, dar acum au voie să îşi exprime natura fără rezerve, fără constrângeri sociale şi religioase. Am citit de curând că Helmut Khol, unul dintre giganţii politicii istoriei contemporane şi-a părăsit soţia pentru o femeie cu 40 de ani mai tânără, cu toate că el este într-un scaun cu rotile. La fel şi Steven Hawkins, matematicianul englez care are o minte strălucită, dar vorbeşte printr-un tub şi s-a încurcat cu infirmiera lui. Înţeleg că este un fel de a încerca să îţi prelungeşti tinereţea, dar cred că e precum operaţiile estetice – chiar dacă ai o faţă de păpuşă la 80 de ani, oasele tot te dor.
E.P.: Bărbaţii din România, când se îndrăgostesc… sunt mai eleganţi, mai manieraţi decât în alte ţări?
M.R.M
: Ce înseamnă să te îndrăgosteşti? Să umpli un gol prin altcineva? Să fii ameţit de sexualitatea de la începutul relaţiei? Ceea ce contează este ceea ce se întâmplă când flacăra pasiunii începe să pâlpăie pentru că acolo se constată  gradul de loialitate faţă de celălalt şi, din punctul meu de vedere, acolo începe sau se termină relaţia.
E.P.: Mai ştiu bărbaţii români „să facă curte”? Mai este valabilă această atitudine?
M.R.M.:
Sunt femei care ştiu să inspire bărbaţii să le facă curte – curtezanele moderne. Pe unele dintre ele le admir, este o artă care necesită răbdare şi dibăcie. În vest, femeile s-au luptat atât de mult pentru drepturi egale, încât, pe parcurs, au ajuns la o egalitate sterilă cu bărbaţii. Este firesc ca o femeie să simtă nevoia unui gest frumos, al unei flori sau o al unei uşi care nu ţi se trânteşte în nas. Iar acum că femeile şi-au mai consolidat drepturile, aceste obiceiuri trebuie reînvăţate, căci, până la urmă, noi îi educăm pe cei din jur cum să se poarte cu noi…
E.P.: Cum sunt bărbaţii când le trece iubirea?
M.R.M.:
Absenţi, chiar dacă prezenţi fizic.
E.P.: Într-o iubire, fidelitatea este esenţială?
M.R.M.:
Pentru mine da, fiindcă o relaţie serioasă este un parteneriat şi nu furi de la partenerul tău, dar sunt şi cupluri care au înţelegeri de căsătorii deschise. Nu ştiu ce este în sufletul lor, dar mie mi se pare complicat.
E.P.: De ce înşală bărbaţii? Dacă o femeie găseşte o altă iubire este judecată mai aspru?
M.R.M.:
Probabil pentru că sunt vânători, prin natura lor sau se plictisesc repede,  pentru că, pentru mulţi – dar nu pentru toţi  – viaţa libidoului lor este sinonimă cu viaţa pe pământ şi efemeritatea ei. Cât despre femei… în Franţa, o femeie care înşală este aplaudată, iar în Afganistan  – decapitată. Multe reacţii depind de percepţia culturală.
E.P.: Femeia-trofeu, femeia-accesoriu, care este legitimată în ochii publici exclusiv prin gloria bărbatului de braţul căruia se agaţă… credeţi că este fericită?
M.R.M.:
Atât timp cât este singurul trofeu, da, cred că este fericită pentru o fată care abia a terminat liceul… să se vadă la volanul unui bolid, îmbrăcată în haine cu litere pe ele… Este o marcă de succes mai ales când trece pe lângă tramvaiul plin de licenţiate. Anxietatea ei creşte când apare un alt trofeu, mai nou, mai strălucitor. Şi apare întodeauna unul.
E.P.: Cum v-aţi crescut dumneavoastră copilul tocmai pentru ca să nu semene cu toţi bărbaţii lumii, ci să fie special, profund şi atent?
M.R
.M.: L-am crescut cum am putut mai bine, am plantat ce seminţe am considerat eu că erau importante. Femeile din viaţa lui vor determina roadele. Problemele încep atunci când mamele nu înţeleg acest lucru.
E.P.: ­­Cum au fost cei care au însemnat ceva în viaţa dumneavoastră? Ce căutaţi într-o iubire?
M.R.M.:
Cred că iubim altfel în diferite momente ale vieţii. Nu este o idee bună să alegem din nevoie sau interes – şansele sunt să alegem prost şi vampirii de relaţii simt acest lucru. Dacă nu îţi place cum arată un bărbat, poţi să îl înveţi să îşi schimbe pantofii, dar caracterul nu. Alege-l pentru caracter, nu pentru pantofi.
E.P.: Acum iubiţi?
M.R.M.:
Iubesc anumite persoane, dar nu mai am disponibilitatea şi răbdarea pentru o relaţie intimă. Viaţa m-a construit într-un om foarte independent şi am foarte puţină răbdare pentru compromisuri şi negocieri. Am deja prea multe în viaţa mea.
E.P.: Care a fost cel mai frumos gest pe care l-a făcut cineva din iubire pentru dumneavoastră?
M.R.M.:
Un patron de restaurant unde mâncam într-o vacanţă în Grecia m-a întrebat unde mă duc şi mi-a cerut adresa să îmi scrie. Când am ajuns la aeroportul din Bucureşti mă aştepta cu un buchet de flori. Nu mi-a fost iubit şi am uitat cum îl cheamă, dar gestul lui nu a fost uitat. Cred că, în final, ceea ce rămâne este amintirea celor care au fost buni cu noi.
E.P.: Care sunt valorile care mai pot salva România?
M.R.M.:
Valorile care salvează viaţa unui om: demnitatea, compasiunea, respectul de sine, puterea de a admite când greşim şi capacitatea de a învăţa din greşeli. Sistemul primitiv de a profita doar pentru tine, indiferent de consecinţele aduse celui de alături, fac şi din lumea ta un iad. Din păcate, la noi, standardele au decăzut foarte mult şi standardele decăzute sunt greu de ridicat.

Interviu difuzat de postul de televiziune Money TV – Iunie 2012

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top