ILEANA VULPESCU: „AMINTIREA ESTE UN PERMANENT DOR”

ILEANA ȘI ROMULUS VULPESCU: „Ne uneşte o boală comună – bătrîneţea”

Îi ştim din cărţi. Cele pe care le-au scris ei! Ea stăpîneşte, printre altele, „Arta Conversaţiei”, iar el a avut „Infatuarea” de a spune „Îmi sunt contemporan – şi mi-e de-ajuns”.  Ileana și Romulus Vulpescu sunt dovada de netăgăduit în fața Timpului că iubirii îi este îngăduit să se încăpățîneze să existe pentru totdeauna! Ea și-a acceptat destinul, pe care l-a confundat cu numele lui, apoi a fost convinsă că n-avea să existe pe lume alta mai bună, mai răbdătoare pentru bărbatul ei. S-au iubit cu înțelepciune, într-o viață cu bucurii și atîta tristețe! Se iubesc și acum, fiecare fiind prizonierul unei alte dimensiuni. Pentru Ileana Vulpescu iubirea rămîne motivul clipelor sale de fericire într-o lume în care L-ar ruga pe Dumnezeu să nu o mai trimită, încă o dată, pe Pămînt! Ileana şi Romulus Vulpescu au fost idolii unor generaţii întregi, care i-au descoperit din cărţi. Generaţii care îi vedeau trecînd pe stradă şi, copleşite de situaţie, nu cutezau să le ceară nici măcar un autograf. De cîţiva ani, soţii Vulpescu nu mai ieșeau din casă, iar bucureştenii îi puteau întîlni doar pe coperta vreunei cărţi ai cărei autori sunt, aflată pe vreo tarabă de la Universitate. Copertă care zace şi ea greu, sub colbul implacabil lăsat în urmă de maşinile scumpe ce au cucerit centrul Bucureştiului… Bătrîneţea lor, împreună, era modestă… Lui Romulus Vulpescu îi plăcea să umble prin Bucureşti şi să se lase inspirat de atmosfera oraşului. Într-o bună zi m-a primit în apartamentul său, printre munţi de cărţi valoroase, şi, alături de doamna sa, Ileana Vulpescu, a acceptat să oprim timpul în loc. „Numai că, te rog, atunci cînd ai să scoţi interviul de pe reportofon, să-l transcrii cu «î» în mijlocul cuvintelor. Aşa scriu eu!”. Avea să fie ultimul interviu al lui Romulus Vulpescu….

 

EVELINE PĂUNA: Apăreţi atît de rar… mai deloc în ultimii ani. Ce mai fac Ileana şi Romulus Vulpescu?
ROMULUS VULPESCU: Noi, acum, spre sfîrşit de existenţă, mai avem lucruri neterminate, ca să zic aşa, şi nu am timp să mă ţin de apariţii, nu mai dau interviuri…
ILEANA VULPESCU: Domnişoară, dacă nu ne cheamă nimeni, nu ne ducem! Există două bancuri care definesc perfect situaţia de acum din Romînia. De cînd s-a instaurat comunismul şi pînă în zilele noastre, viaţa se defineşte prin bancuri. Care pot să pară glume, dar care, de fapt, rezumă realitatea: ţiganul spune „mai bine să-ţi cumperi judecător decît să-ţi iei avocat”, iar Bulă îi spune lui taică-său, acum, de curînd: „Tată, vreau să intru în crima organizată”. Şi tatăl lui îi zice: „În care, tată, în aia particulară sau în aia de stat?!”. Noi în lumea asta trăim! Aşa se face că apărem tot mai rar sau… deloc.
E.P.: Totuşi, sunteţi nişte repere pentru literatură. Cum se face că sunt atît de puţini cei care trec pragul casei dumneavoastră? Cum vă descurcaţi, financiar vorbind, într-o Romînie atît de ameţită, precum cea în care trăim astăzi?
R.V.: Am mai vîndut din cărţi… ca să mai existăm, am vrut să facem aici o casă-muzeu…
I.V.: Casă memorială…
R.V.: Aşa. Pentru că sunt cărţi valoroase.  Am avut aproape 20.000 de cărţi. Chiar biblioteci mari, publice, nu au aceste titluri. Noi avem pe puţin 200-300 de titluri de rarităţi, cărţi unice în ţară, pe care nu le are nici Academia. Există în colecţia noastră peste 3.000 de cărţi cu autograf. Noi strîngem biblioteca asta de prin ’55. Adică de-o viaţă! În treacăt fie spus, am avut un Samuel Beckett cu autograf. L-am dat. Marile biblioteci refuză cărţile, casă memorială nu se poate face…
I.V.: Bine, şi poate că nici nu are vreun rost, pentru că i-am explicat lui bărbatu-meu că această casă nu mai poate rămîne după ce nu mai suntem noi, fiindcă fata noastră nu o să aibă cu ce să o întreţină. Costă enorm de mult întreţinerea. Ea să mănînce pîine şi să bea apă, ca să ţină casa!? Va fi nevoită să vîndă această casă, ca să îşi cumpere ceva în care să poată să trăiască. Dacă nu am fi avut cărţile acestea, nu ne trebuia nici nouă, pentru că această casă costă enorm de mult. Enorm! E o întreţinere imensă! Cînd am primit-o, la început, nu era aşa…
E.P.: Ştiu că, la început, trebuia să locuiţi undeva lîngă Sala Palatului.
I.V.: Cine se ocupa de noi, de la spaţiul locativ, ne-a dus acolo. Dar era o casă plină de microfoane, pentru că locuise cineva care avusese de-a face cu diplomaţia.
R.V.: Era o casă de protocol şi, fiind în zona aceea, acolo trebuia să stea numai ţintaşi de elită. Noi am fost demolaţi. Ne luaseră şi acoperişul casei, iar noi nu ne mutaserăm nicăieri. Am stat undeva la Podul le Mettre – Timpuri Noi, la părinţii mei, într-o cameră de trecere. Imediat ce am început să tipăresc, ne-a dat statul. N-am ce să spun.
I.V.: Norocul a fost, pentru noi, mişcarea de la Praga, din ’68. Atunci, tuturor scriitorilor cărora nu li se dăduse încă locuinţă li s-a dat casă. În Balta Albă. Acolo locuiam pe acelaşi palier cu Constantin Ţoiu, la etajul al doilea locuia Eugen Simion, iar la scara alăturată – Iulian Neacşu, Ioaniche Olteanu şi Grigore Hagiu. Adică, toţi cei care nu aveam case am primit apartamente într-un bloc care era chiar pe strada Liviu Rebreanu.
E.P.: „Ceea ce i-ar plăcea cel mai mult lui Romulus Vulpescu ar fi să nu mai facă nimic”, scriaţi în 1969. În cei peste 40 de ani care s-au scurs de atunci, aţi făcut ce v-ar fi plăcut?
R.V.: Da. Pentru mine, literatura nu e ca şi cum m-aş duce la slujbă. M-am dus însă la slujbă ani buni, îmi cîştigam pîinea, semnam condica. Dar nu am considerat niciodată scrisul o meserie. E o plăcere! Nu cer să-mi dai bani că beau cafea sau că mănînc o prăjitură. La fel de dezinteresat sunt şi în ceea ce priveşte scrisul!

„NU TOATĂ LUMEA E SHAKESPEARE”

 

E.P.: Domnule Vulpescu, prin 2008 spuneaţi: „Am făcut lucruri bune, mai puţin bune sau chiar proaste, în fiecare domeniu. Am scris poezie proastă, proză proastă, am scris şi eseistică proastă. E fatal”. Vă şi reproşaţi ceva sau este doar o simplă constatare?
R.V.: Nu, e doar o constatare. Nu toată lumea e Shakespeare. Shakespeare nu greşea. Există dovezi că n-a greşit, că era genial aproape în toate. Există o oscilaţie şi în creaţia lui, dar era ca la Eminescu, adică se petrecea la un nivel înalt. Ştacheta la ei se punea de la excepţional în sus.
E.P.: Şi, în cazul dumneavoastră, de unde ar porni această ştachetă?
R.V. : La excepţional aspirăm. Eu nu cred în povestea asta cu „eu scriu ca să fiu înţeles de zece inşi”. E o prostie!
I.V.: Da, există mulţi care spun: „Nu mă interesează dacă mă înţelege publicul”… Ca şi cum…
R.V.: Păi, atunci, dacă nu te interesează, de ce mai publici? Că e suficient să chemi un scrib şi să îţi multiplice în 20 de exemplare, apoi să dai cîtorva amici care să-ţi priceapă elucubraţiile. Şi nu te zbaţi să publici. De ce să publici, dacă nu te interesează opinia eventualilor cititori?!


„NOI NU AVEM DOCTORATE”

 

E.P.: Ce părere aveţi despre funcţii? Cît de reprezentative sunt acum?
R.V.: Noi nu avem doctorate. Noi ne-am dat numai licenţa. Sunt licenţiat în limba şi literatura romînă. Ea e licenţiată în limba şi literatura franceză. Acum însă, doctoratul se rezolvă printr-un singur telefon. S-au schimbat vremurile tare mult!
E.P.: Nu aţi avut nici măcar funcţie în partid?
R.V.: Noi nu am fost membri de partid niciodată, dar nici nu mi s-a întîmplat nimic.
I.V.: Pentru că nici nu eram aşa de importanţi. Toată lumea îmi spunea să fiu atentă cînd vorbeam la telefon. Le spuneam: „Dragă, voi vă închipuiţi că pe mine mă ascultă cineva la telefon?! Cine sunt eu în ţara asta?”. Nici nu m-am dus să mă interesez dacă am dosar la Securitate. Ce să se spună despre mine?! Mai am o vorbă… Că se tot zice şi de gaura asta neagră care s-a ivit… că ar înghiţi pămîntul. Îi e scîrbă şi găurii ăleia negre să ne înghită pe noi!
E.P.: Domnule Vulpescu, nu aveţi răbdare…
R.V.: Nu ştiu… Eu aş vrea ca totul să se întîmple imediat!
E.P.:  Să înţeleg că, în căsnicie, dumneavoastră aţi fost vulcanul, iar doamna, elementul care v-a domolit?
R.V.: Nu m-a domolit…
I.V.: Nu, doamna tace. Că alta, în locul meu, cred că arunca şi mobilele pe fereastră!
E.P.: Doamnă, dumneavoastră spuneaţi că, după mulţi ani de trăit împreună, nu i-aţi mai fi redat libertatea soţului…
I.V.: I-am spus: „Oricîte prostii ai să faci, să ştii că tot nu te las. Nu-ţi meriţi libertatea!”.
E.P.: La nouă ani, aţi scris prima poezie. Inspirat de „Altarul Mînăstirii Putna”, poezia lui Vasile Alecsandri, dumneavoastră aţi scris o poezie despre care eraţi convins că e mai bună decît a lui Alecsandri, pentru că era mai lungă…
R.V.: Avea cu mult mai multe versuri. Cu mult mai multe amănunte. I-am citit-o unui coleg de la şcoală şi l-am mituit cu cîteva timbre din colecţia mea filatelică, încît să aibă răbdare să mă asculte.
E.P.: Mai aveţi colecţia de timbre?
R.V.: Da, şi nu am ce să fac cu ele. Mă vezi pe mine ieşind… „lume, lume, vînd timbre”?
E.P.: Dar le-aţi vinde?
R.V.: Păi, eu ce să mai fac cu ele?
E.P.: Să revenim la anii de şcoală…
R.V.: Înainte de a intra la şcoală, mă duceam la biserică şi luam mir. Noi, pe vremea aceea, aveam uniforme. Şi, întotdeauna, buzunarul de la piept al vestonului uniformei mele era brăzdat de o pată mare de mir. Asta-mi mai amintesc din anii de şcoală.

 

„UNELE PREMII NOBEL SUNT POLITICE”

 

E.P.: Ce este succesul?
R.V.: Uite că nu ştiu…
I.V.: Una este dacă ai luat Premiul Nobel, şi alta este dacă ai luat Premiul Uniunii Scriitorilor. Deşi, de multe ori, Premiul Uniunii Scriitorilor este mult mai valoros decît Premiul Nobel. Mereu îl citez pe răposatul Laurenţiu Ulici, care a scris „Un Nobel contra Nobel”. Şi el propunea nişte premianţi, îi opunea celor care luaseră premii. Şi avea dreptate el. Pentru că sunt şi nişte premii Nobel pe care eu nu mi le pot explica. Decît că sunt politice.
E.P.: Va avea curînd Romînia vreun Premiu Nobel pentru Literatură?
I.V.: Eu sper din suflet. Au meritat mulţi scriitori romîni să aibă Premiul Nobel. Cînd un scriitor francez din noul val, Claude Simon, a luat Premiul Nobel, au fost nominalizaţi Marguerite Yourcenar şi Borges. Eu nu am putut să îmi explic cum de l-a luat el.
R.V.: Pentru că la el nu se poate trece de primele cinci pagini ale capitolului întîi.
I.V.: Iar arta care trebuie explicată îşi pierde scopul.
R.V.: Şi acum e fata asta… Herta Müller. Noi n-am citit nimic de ea, deci nu putem să spunem nimic, nici de bine, nici de rău. Dar cum ea spune că nu se consideră deloc romîncă… e dreptul ei.
I.V.: Este exact ca în cazul cînd Marie France Ionesco s-a opus cu vehemenţă ca tatăl ei să fie sărbătorit la Centenar în Romînia. Dar nu înţeleg de ce romînii fac atîta caz?! Un scriitor este al limbii în care scrie. Gogol era ucrainean, dar este considerat un mare scriitor rus, fiindcă a scris ruseşte. Ionesco… poţi să zici că s-a născut în Romînia şi a scris şi în romîneşte. Dar ceea ce l-a făcut celebru a scris în franceză. Mi se pare exagerat să faci un asemenea caz despre un scriitor care s-a ilustrat în altă limbă. Deci, e al altei limbi. Şi dna Müller are perfectă dreptate: mai întîi că nu este romîncă, este şvăboaică, şi în al doilea rînd, a luat premiu pentru ceea ce a scris în nemţeşte. Cînd a plecat din Romînia, era ca mine şi ca tine (n.r. – Romulus Vulpescu). Cine era să facă atîta caz de ea? Era o scriitoare printre o mie de alţi scriitori. Acum, că a luat Premiul Nobel, am sărit şi noi, romînii, să ne lăudăm că am luat un Premiu Nobel, prin intermediul dnei Müller. N-avem niciun drept!
E.P.: Spuneaţi demult că vă place să „umblaţi” prin Bucureşti. Pe unde „umblaţi” şi ce vedeţi?
R.V.: Nu mai ies deloc. De trei, patru ani.
I.V.: Iese doar cu taxiul, cînd se mai duce la profesorul Sinescu.
E.P.: De ce nu ieşiţi?! Mă gîndesc… aţi putea merge la un spectacol de teatru, la o lansare de carte…
R.V.: Uite! (Şi bocăne teribil din baston). Am fost la spectacolele de teatru pe care le-am scris eu, la Naţional. Am fost şi la „Tartuffe”, şi la „Molto gran” impresione”.  Încă ceva! Eu nu am permis niciodată să se umble la text… mai bine retrăgeam de la publicare. Îmi aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte pe Păunescu, am fost prieteni, la un moment dat, în „Flacăra” lui veche,  eu aveam o poezie care trebuia să apară. Păunescu a propus ca la final să modificăm un vers. Nu am fost de acord. Mi-a zis: „Nea Romică, e un fleac!”. Dar n-am vrut. Am retras poezia! Mult timp, am păstrat şi şpaltul cu semnul lui…
E.P.: Spuneaţi că dragostea, în poezia dumneavoastră, nu îi este dedicată unei anumite femei, ci femeii, pur şi simplu. Greşesc?
R.V.: Nu greşiţi. Afară de o poezie ce are ca nume chiar Ileana…

 

„CAMIL PETRESCU MI-A MULȚUMIT”

 

E.P.: Povestiţi-mi cîteva amintiri din literatură.
R.V.: Camil Petrescu. Eu am editat un volum al lui de poezie. M-am dus la el acasă, stătea pe o alee care se numeşte acum chiar „Camil Petrescu”. L-am rugat să scrie o postfaţă. Spunea mereu că el a fost întotdeauna spaima tipografilor, că la a nu ştiu cîta corectură tot mai găsea cîte ceva. Mai adăuga cîteva rînduri. Am păstrat foile cu notiţele scrise de mînă. Un roman pe care toată lumea îl înjură şi nu are dreptate este „Un om între oameni”. Este o capodoperă. La un moment dat, l-am cucerit total! În volumul al doilea scrie despre un ceas de buzunar. Pe care, în volumul întîi, personajul îl primeşte de la tatăl său, iar în volumul al doilea, acelaşi ceas are altă sursă. Adică apare că personajul îl primeşte de la altcineva. Ceasul rămîne acelaşi, notează bine! Pur şi simplu, Camil Petrescu a uitat acest detaliu cînd a construit personajul. Şi el mi-a spus: „Domnule, dar cum ai citit dumneata cărţile mele?! Îţi şi spun de ce s-a făcut confuzia. Că, în timp ce mi-am făcut documentarea, am găsit informaţia în două surse diferite”. Camil Petrescu mi-a mulţumit şi mi-a spus că, dacă va mai apărea volumul, va face corectura. Nu a mai apărut niciodată!
I.V.: Cînd faci portretul unui personaj, trebuie să îţi notezi toate detaliile. Trebuie să îţi faci portretul personajului. Nu degeaba Tolstoi avea toate personajele în chip de păpuşele şi le scotea pe masă dimineaţa, cînd se apuca să scrie.
R.V.:  În 1965, ca să-l readuc în conştiinţa publicului pe Ion Barbu, am mai făcut ceva. Era un an aniversar Shakespeare, iar el începuse să traducă Richard al III-lea. Nu a mai apucat. Şi i se imputau banii… luase avans 10.500. Nevastă-sa, săraca de ea, era pensionară, fusese profesoară de germană şi nu avea de unde să plătească. Şi atunci, am aranjat cu editura. Banii care trebuiau să-mi revină i-am dat să fie opriţi în contul datoriei familiei lui. Cartea a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Numai că eu, lucrînd la acest volum, înconjurîndu-mă de variantele în franceză, italiană, germană… eu neştiind engleză, m-am gîndit să fac arborele genealogic al Margaretelor şi al Richarzilor din piesă. Dar serios, documentîndu-mă din cărţi de istorie. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dumnezeu să o ierte… i-am fost studenţi amîndoi…  a plecat din ţară luînd şi cartea mea. Şi astfel, ideea mea a fost preluată şi peste hotare. După o antologie a poeziei chineze, am fost numit şi sinolog. Deci, la viaţa mea am fost anglolog şi sinolog, iată.
E.P.: „Marile iubiri mor tinere”, spuneţi dumneavoastră. Ce se întîmplă cu oamenii ale căror poveşti trec proba timpului?
R.V.: Îi uneşte o boală comună. Bătrîneţea. Ca pe noi doi!
I.V.: O pasiune nu poate să ţină o eternitate. Freud atît acorda… trei ani.
R.V.: N-ai văzut?! Shakespeare i-a omorît tineri.
E.P.: „Doamne, ce noroc a avut Ioana d’Arc! Păi, asta, dacă trăia, era gospodină, creştea copii, nu mai era simbolul Franţei. Ea ieşea pe uşa din dos a istoriei şi sfîrşea la bucătărie.” Aşa spuneaţi despre Ioana d’Arc. Nu e nimic eroic în femeia de la bucătărie, nu?!
R.V.: E adevărat în cazul Ioanei d’Arc. Păstrînd proporţiile, nu poţi să o transformi pe Ecaterina Teodoroiu într-o gospodină…
E.P.: Doamna Ileana Vulpescu, e simplă viaţa lîngă soţul dumneavoastră?
R.V.: Nu e simplă deloc. E complicată!
I.V.: Aveam o colegă care mereu spunea aşa despre mine: „Dragă, tu şi dacă te duci la lei… dacă nu te-au mîncat din primul moment, după aceea trăiţi perfect”.
E.P.: Sunteţi doi oameni atît de frumoşi… Împreună de atîta timp…
R.V.: Noi am făcut şi nunta de argint. Ileana, am făcut şi nunta de aur!? Şi nu ne-a chemat nimeni… Onţanu a chemat cupluri cînd au împlinit 50 de ani de căsătorie… Pe noi nu ne-a mai chemat nimeni.
E.P.: Domnule Vulpescu, dumneavoastră v-aţi… agăţat soţia. În anii de facultate, undeva pe strada Quinet, lîngă facultatea de matematică, aţi întrebat-o dacă a citit Arghezi…
R.V.: Ea a spus că da. Şi din momentul ăla am spus „gata, pe asta o iau!”. Pentru mine, testul literar a spus totul.
E.P.: Cererea în căsătorie însă a fost cu totul lipsită de poezie. I-aţi spus: „Hai să ne însurăm şi noi!”. Atît.
R.V.: Da… Păi noi şi cînd ne-am dus la căsătorie… Ileana a uitat acasă buchetul de mireasă… şi am sărit gardul într-o curte, de unde am cules un mănunchi de crenguţe înflorite… şi acela a fost buchetul de mireasă al Ilenei Vulpescu. Din flori roz de măr.
E.P.: Doamnă, cînd aţi rămas însărcinată, aţi riscat enorm. Ştiu că aţi avut mai multe episoade de tuberculoză în trecut, mai ales în copilărie, şi aveaţi şi probleme cu coloana. Cît de mult v-aţi dorit copilul?
I.V.: Nu numai în copilărie. În 1964 am avut tuberculoză renală bilaterală. Eu am considerat că trebuie să îmi fac datoria faţă de viaţă. Tot ce e firesc pe lumea asta mi se pare că omul e dator să încerce. Printre datorii… sunt două certitudini: naşterea şi moartea. Ştii că te-ai născut, ştii că trebuie să mori. Iar între cele două capete ale vieţii sunt două lucruri care rămîn – perpetuarea prin ceva, prin cineva, şi munca. Tolstoi, în jurnalul lui, spune: „Parcă îmi aduc aminte că am fost şi eu cîndva îndrăgostit… nu mai ştiu de cine, dar de muncă îmi aduc aminte tot timpul”.
E.P.: Deci, nici marile iubiri nu-s certitudini, spuneţi dumneavoastră.
R.V.: La Eminescu, se ştie că marea iubire a fost Veronica Micle. Şi toată povestea care a urmat… ştii că Veronica i-a pus coarne lui Eminescu cu I.L. Caragiale. Toate acestea nu fac parte din istoria literaturii. Fac parte din istoria omului.
I.V.: Da, dar mahalagismul din fiecare om doreşte neapărat să ştie toate dedesubturile unei vieţi…
E.P.: Mai avem valori?
R.V.: Sunt cîteva. Au rămas foarte puţine. Acum s-a prăpădit şi Păunescu… La valori, aş trece-o pe Ileana Vulpescu…
I.V.: Nu te obligă nimeni!
E.P.: Iar dumneavoastră, doamnă, l-aţi trece cap de listă pe Romulus Vulpescu, nu?I.V.: Eu spun aşa – că există oameni de valoare, fără discuţie, în toate epocile. Nu există nicio epocă fără oameni de valoare, chiar dacă nu sunt recunoscuţi în mod public. Dar nu e bine să citezi nume, pentru că, dintr-odată, creezi animozităţi, şi lumea nu are nevoie… Şi aşa este o epocă de vrajbă îngrozitoare. După 1990, niciodată poporul romîn nu a arătat mai multă urîţenie decît acum. 1990 este un an care a făcut un imens rău poporului romîn, arătîndu-i ce zace în el. Eu n-am încredere nici în posteritate. N-am încredere nici în trecut. Se spun o mulţime de minciuni, pe care dacă le răscoleşti… vezi enormitatea lor. Prezentul este aşa cum este, iar despre viitor, niciodată nu poţi să contezi că o să cearnă… În primul rînd, intervin lenea şi uitarea.
R.V.: Am fost întrebat dacă regret vremurile de dinainte de ”89 şi am spus că da. Mi s-a spus că sunt nostalgic. Or, nostalgic nu sunt, pentru că nostalgie înseamnă dorul de ţară. Dar mie mi s-a furat ţara!
E.P.: Spuneaţi că episodul în care aţi fost implicat în politică v-a lăsat multe zgîrieturi. Cine nu are zgîrieturi de la politică?
I.V.: Vă spun eu. Oportuniştii. Ei nu au niciodată nicio zgîrietură. Se spune aşa: curvele şi politicienii nu trebuie să aibă miros. Iar eu zic că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mînăstire!
R.V.: Păi, uite ce se întîmplă. Eu eram cu pensie de stat obişnuită. Şi aşa am muncit prea mult. Am depăşit cu mult vechimea obişnuită dintr-o carte de muncă. Am vreo 50 de ani trecuţi. După lovitura de stat, pentru Parlamentari s-au dat pensii. Eu nu am fost decît doi ani parlamentar, cît a fost Adunarea Constituantă, adunarea pentru a constitui Constituţia. Pensia de la Senat era mai mare… şi am ales-o. Acum, ne-a mîncat din pensia de la Senat.
I.V.: I-a luat 10 milioane…
E.P.: Aţi învăţat valoarea banilor în copilărie, atunci cînd, pe Calea Victoriei, citeaţi cu tatăl dumneavoastră preţurile stofelor din vitrine. Cum vă ajungeţi acum cu banii? Există vreun nume de om influent care să vă ofere finanţare pentru vreun proiect?
I.V.: Un om de afaceri ne-a oferit pentru o traducere de Villon 200 de milioane vechi. Bani ca să plătim dactilografierea… Un om generos. Poţi să ai noroc, să dai peste nişte oameni de afaceri care mai au idee de cultură. Unii pentru că sunt pasionaţi, alţii… ca o facere de bine.

 

„NU FIGURĂM ÎN «ISTORIA» LUI MANOLESCU”

 

E.P.: Vi s-a propus în ultimul timp, şi mă refer aici la ultimul an, să fiţi ajutaţi cu un proiect?
I.V.: Nu. Dar eu nu am prezentat niciun proiect nimănui. Neprezentînd, neapelînd la nimeni, nu mă pot plînge de nimeni. Nu am apelat absolut la nimeni cu nimic. Nici nu mi s-a oferit. Însă condiţia scriitorului fericită nu a fost niciodată. Ca dovadă că în antichitatea romană a apărut Mecena, care era un roman bogat şi care a sprijinit nişte poeţi. Pentru că ştia că nu au ce mînca. Dacă nu ai ajuns o celebritate, ca scriitor să ajungi milionar şi miliardar… De pildă, un scriitor care este foarte contestat este Dan Brown. Dacă a vîndut pînă acum în jur de 20.000.000 de exemplare măcar cu un dolar, tot are 20 de milioane de dolari. Dar, în rest, scriitorii, în majoritatea cazurilor, au dus-o greu întotdeauna. Iar cititorii vor fi din ce în ce mai puţini.
E.P.: Cu ce greşesc romînii?
R.V.: Romînii au un obicei odios. Îşi omoară conducătorii. L-au dus pe Decebal în situaţia de a se sinucide. L-au omorît pe Mihai Viteazul… pe Tudor Vladimirescu… Chiar şi Cuza a fost trădat de ai lui. N-a murit… Cine s-a opus întoarcerii în ţară a osemintelor?! Carol I. Noi ce suntem? Republică, monarhie? Că se vorbeşte de „Majestatea sa, Regele”. De Regina Ana. E o prostie, cînd el s-a căsătorit cu ea, nu era decît un rege abdicat.
I.V.: Iar acum se plînge fostul rege că nu are cu ce să îşi plătească întreţinerea. Păi, şi de ce trebuie să stea la Palatul Elisabeta, poate să îşi ia un apartament cu patru camere…  Cînd a plecat, Elena a spus cum a fost despărţirea – un divorţ „al amiable”. Dacă doamna de Bourbon Parma este regină, de ce n-ar fi regină şi Elena Lupescu? Că şi ea s-a măritat cu Carol al II-lea, un rege abdicat. Sigur că, dacă l-aş întîlni mîine pe Regele Mihai, i-aş zice şi eu… sire. Dar noi ce suntem?! Republică monarhică sau monarhie republicană!?
E.P.: Obiectivitatea… este strict un cuvînt din dicţionar?
I.V.: Mie aşa mi se pare.
R.V.: Uite, nici ea, nici eu nu figurăm în „Istoria” lui Manolescu. Care e şi scumpă. E vreo trei milioane. Că dacă am fi figurat, tot nu o cumpăram, rugam pe cineva să ne tragă un Xerox după paginile cu pricina. Că la banii ăştia… Şi o iau ca să o las cui?! Mor peste un an… Şi am spus că sunt absenţe care sunt mai onorante decît prezenţa.
I.V.: Eu nu pot să zic că m-a răsfăţat critica literară, nici nu m-a ignorat total, dar nici nu m-a băgat în seamă cu nişte lucruri care zic eu că ar fi meritat. Dar eu nu mă supăr, pentru că socotesc aşa: o istorie a unei literaturi este ca o antologie, reprezintă gustul cuiva. Şi dacă persoanei respective eu nu îi sunt pe gust, eu de ce să mă supăr?! Dacă un critic literar scrie foarte bine despre tine, nu te face nici mai talentat, nici mai deştepx! Iar dacă nu scrie, nu înseamnă ca devii mai prost.
E.P.: Cum facem să ajungeţi în manualele copiilor mei?
I.V.: Din păcate, şi în manuale predomină politicul. Politica… noroc că nu poate să intre şi în matematică sau în ştiinţe. Eu cred că, dacă s-ar putea să intre politica la cancer, jumătate din Glob ar trebui să piară. Ne-ar condamna la cancer pe majoritatea! Nu se poate ca în manualul de istorie să dai două rînduri despre Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare şi două pagini despre Andreea Esca. Dar ce să mai zic în momentul în care Eminescu este declarat cadavrul nostru din debara, de care, dacă vrem să intrăm cu adevărat în UE, trebuie să ne debarasăm… Asta a zis domnul Patapievici, care e directorul Institutului Cultural Romîn.
E.P.: Care este în slujba culturii, oare?
I.V.: Eu îl las pe dînsul să hotărască în slujba cui este. În orice caz, nu cred că a fost foarte inspirat cînd a spus aşa ceva despre Eminescu. E atîta ură împotriva lui Eminescu, ca şi cînd ar fi fost un criminal la drumul mare. Un fel de Rîmaru! Dacă pornim pe linia asta a devalorizării a tot ce am avut mai bun în ţara asta, înseamnă că ajungem un popor de lichele. Cum am spus eu odată, că un parastas internaţional ne poate salva de foame, de frig, de boli, dar de lichelism nu ne mai vindecă nimeni.

 

Le-am dăruit soţilor Vulpescu vreo cîteva exemplare ale revistei, cele mai recente numere. Le-au mîngîiat şi, cu voce stinsă, au spus „ce hîrtie frumoasă şi scumpă!”. Am păstrat imaginea aceasta pentru încheierea interviului, pentru ca acum, la cumpăna dintre ani, să meditaţi şi la faptul că, undeva în Bucureşti, într-un apartament modest, locuiesc două valori uitate ale Romîniei…

 

Interviu publicat în Revista Q Magazine – Decembrie 2010

 

romulus vulpescu

 

 

ILEANA VULPESCU: „Nu-mi aduc aminte când am fost fericită ultima dată”

 

Vestea că Romulus Vulpescu a murit, în septembrie 2012, a căzut greu peste conștiința romînilor care l-au uitat în ultimii ani de viață. Puțini dintre ei știu că, doar cu o lună înainte, Ileana și Romulus Vulpescu o pierduseră și pe fiica lor, Ioana, la doar 41 de ani. Ileana Vulpescu a rămas într-o lume în care nu-și amintește când a fost, ultima dată fericită, nu mai face pariuri cu destinul, privind biblioteca ce i se golește pe zi ce trece… Îl roagă pe Dumnezeu doar să-i mai lase ochii, să nu-i ia ultima alinare – cititul. Și vorbește, în premieră, despre durerea ei.

EVELINE PĂUNA.: Când am stabilit acest interviu, v-am telefonat pe fix. Pe telefonul de aici, de acasă. Chiar mă gîndeam în drum spre interviul cu dumneavoastră dacă aveți și telefon mobil…
ILEANA VULPESCU:
Am și un telefon mobil pe care Romtelecom-ul a spus că mi-l face cadou. Dar acestea sunt niște cadouri otrăvite.  Adică spun că-ți fac un cadou, dar mai plătești 20 de lei pe lună ca să vorbești la el…
E.P.:  Cum găsiți comunicarea aceasta uneori excesivă la telefonul mobil? Folosim acest aparat chiar și când nu avem ce să ne spunem…
I.V.:
Cred că este totuși un vid de gândire pe care simți nevoia să-l mobilezi cu ceva. Pentru că ceva din interior lipsește, vrei să înlocuiești golul cu ceva din exterior… cu telefonul mobil. La început, când au apărut telefoanele mobile și vedeam atâta lume vorbind singură pe stradă, am zis „Doamne, da’ câtă lume a înebunit așa deodată!” Așa a fost până când m-am obișnuit că… mergi și vorbești… Nu știu ce să spun… poate că, totuși, oamenii au ceva să-și comunice! Îmi place să cred asta. Mă rog, se mai dau, la telefon, și rețete de prăjituri, de mâncare… Depinde de fiecare, de cât gol are în el și de cum simte nevoia să și-l umple. În definitiv, dorința de conversație, fie urmărește o informație, fie vrea să comunice ceva cuiva, fie să umple timpul…
E.P.: Timpul dumneavoastră este foarte prețios și de accea am apreciat că m-ați primit, mai cu seamă că îmi spuneați că interviul acesta are loc într-o perioadă în care așteptați o vizită la un notar și mai aveți de lucru la un proiect…
I.V.:
Da, aveți o concurență în notărița care vine mâine…
E.P.: Dar de ce vine?
I.V.:
Vine pentru că trebuie să fac succesiunea după bărbatu-meu, care a murit pe 18 septembrie. Și după fiica mea, care nu are nicio moștenire, dar așa este legea.
E.P.: Și proiectul celălalt? Ne dăruiți o carte?
I.V.:
Da, este o carte care nu știu când o să apară, dar trebuie să apară! Întâi s-o văd culeasă cum trebuie și pe urmă să o trimit la o editură…
E.P.: Prima carte… ați scris-o destul de târziu. La 37 de ani. Acum… mai scrieți?
I.V.:
Deocamdată… și vorbesc despre ce s-a întâmplat… eu pariuri cu viitorul… nu fac! De fapt, este imprudent să faci pariuri și cu trecutul, pentru că, după cum se vede, fiecare modifică trecutul așa cum îi place. Părerile despre trecut sunt atât de variate și, unele dintre ele, atât de lipsite de memorie, încât rămâi uimit de-a dreptul. Dumneavoastră sunteți foarte tânără și nu ați asistat la atâtea lucruri… Nu numai evenimente, ci viața de zi cu zi, o viață lungă ca a mea – pentru că eu am 80 de ani! Sunt lucruri pe care oamenii nu le mai cred…
E.P.: Anul 1990 a fost cel mai gri. Spuneți asta adeseori…
I.V.:
Da. A fost cel mai urât an din viața mea, fiindcă am fost dezamăgită cel mai mult! Dezamăgită… de ce am văzut în jurul meu. Acum m-am mitridizat. Regele Mitridat al Pontului lua încet-încet otravă ca să se obișnuiască și să se ferească de a fi otrăvit de dușmani. Eu pot să spun că, otrăvindu-mă așa, încet-încet, am ajuns să nu mă mai mir de nimic.

„ACUM AM CU TOTUL ALT SCOP ÎN VIAȚĂ… O DOVADĂ DE IUBIRE, O DATORIE

 

E.P.: Mă gândeam că și dacă ați avea timp și putere să scrieți acum… câtă forță aveți să și publicați? Știm cu toții ce miză există pentru editorii de carte…
I.V.:
Eu, din fericire, am o editoare la Ploiești care mă publică. Adică nu trebuie să mă duc cu „Săru’mîna”, cum se duce lumea la edituri. Este o doamnă cu care colaborez din 1990. Acum am cu totul alt scop în viață – să termin, în măsura în care îmi este posibil… cărțile bărbatului meu. Bărbatu-meu a lucrat o viață întreagă la o ediție Villon, completă. Cu ceea ce a scris Villon și chiar cu lucruri care i s-au atribuit. Și n-a mai avut forța să facă note de la început până la sfîrșit. A făcut numai la ceea ce se cheamă „Micul Testament” sau „Legatele”. Și eu mi-am pus în gând… Este un scop în viață acum să reușesc să public aceste cărți și să fac și niște note care nu o să fie niciodată de calitatea celor pe care le făcea bărbatu-meu, dar cât de cât… să informez omul despre ce este vorba. Pentru că în Villon sunt mereu nume proprii, care în epocă însemnau ceva și trebuie să-i explici omului care citește. Cât-de-cât așa, repet, nu o să fie niciodată la înălțimea celor pe care le făcea el, la cât era de meticulos…
E.P.: Acest gest, acest scop în viață, este o dovadă de iubire peste Timp și peste Lumi?
I.V.:
Este o dovadă de iubire și este o datorie pe care mi-o asum. Nu am să uit niciodată… doamna Barbilian, doamna Gherda Barbilian, soția lui Ion Barbu, nu a plecat din Romînia să se ducă să-și moștenească o avere la Hamburg – era nemțoaică. A vrut să rămână în Romînia pentru memoria bărbatului ei și ca să vadă publicată opera bărbatului ei. Ăsta este scopul vieții mele de aici încolo – să văd publicate aceste lucruri. Mai este încă o carte, o antologie de poezie franceză, din ce a tradus bărbatu-meu, care merge de la începutul literaturii franceze, până la Brassens. Și, deci, astea obiective le am eu de aici încolo în viață.
E.P.: Casa de aici poartă atâtea amintiri – fiecare carte are povestea ei, fiecare lucru așezat aici are istoria lui. Vă dor toate aceste amintiri de aici, de acasă?
I.V.:
Domnișoară, știți… amintirile dor întotdeauna. Îți amintești și lucruri frumoase, îți amintești și momente grele de viață… Dar viața ta este legată, într-adevăr, de fiecare obiect. Mai ales că obiectele durează mai mult decât oamenii! Decât ființele, în general. Adică, dacă ți-ai luat câine sau pisică… ți-ai luat durere pentru că, în general, trăiesc mai puțin decât tine. Deci, te-ai abonat la durere! Sunt foarte puțini oameni care nu trec prin încercări majore de viață. Când treci prin încercări majore, important este să le suporți și să nu-i amărăști pe alții cu ele…

„NU TREBUIE SĂ-I PEDEPSEȘTI PE CEILALȚI CU NENOROCIRILE TALE. ESTE CU TOTUL NEFIRESC SĂ-ȚI ÎNGROPI COPIII

 

E.P.: Dar dumneavoastră, de una singură, cum ați putut suporta acest an? În august s-a stins fiica dumneavoastră – copilul pe care l-ați dorit toată viața și pe care l-ați făcut deși medicina a fost contrazisă, practic. În copilărie suferiseți de tuberculoză, aveați și probleme cu coloana…
I.V.:
Eu nu am avut tuberculoză numai în copilărie. Am avut și în 1964, tuberculoză la rinichi. Și doctorul mi-a spus că sunt nebună că vreau să fac un copil. L-am făcut, dar soarta a vrut să nu am parte de el decît 41 de ani. Vedeți, într-un cuplu este firesc ca unul să plece înaintea celuilalt, pentru că nu venim toți deodată pe lume. Dar este cu totul nefiresc să-ți îngropi copiii.
E.P.: Vi s-a terminat lumea atunci?
I.V.:
Ceva s-a amputat definitiv în mine. Dar încerc să-mi impun… pentru că am mai avut exemple de oameni care au trecut prin aceeași durere și care s-au purtat firesc. Fiindcă nu trebuie să-i pedepsești pe ceilalți cu nenorocirile tale.
E.P.: A fost o chestiune previzibilă? Vă așteptați sau…
I.V.:
Nu mă așteptam. Nu mă așteptam la nimic bun, dar nu mă așteptam nici să moară. Asta a fost… Sunt convinsă că venim pe lume cu un program și este o iluzie că putem să-l influențăm sau să-l evităm. Poate asta a fost ceea ce m-a susținut în viață – credința asta în destin. N-am stat niciodată cu mîinile încrucișate și nu am așteptat să-mi pice pară mălăiață. Tot timpul am muncit ca și când totul ar fi depins de mine. Dar sunt absolut convinsă că nimic nu depinde de noi. Decât un comportament pe care ni-l alegem… Dar e o soartă care te cheamă acolo unde ai fost programat să te duci.
E.P.: Unul dintre profesorii dumneavoastră din facultate spunea că, într-un cuplu, este norocos cel care se duce Dincolo primul, pentru că durerea este infinit mai mare pentru cel care supraviețuiește.
I.V.:
Da. Profesorul Papu, la care am ținut foarte mult și cu care am fost în relații foarte apropiate, îmi spunea, la parastasul soției, „îmi dau seama cât de egoist am fost când am vrut să mor înaintea ei”. Pentru că, cine pleacă… fiindcă toți trebuie să plecăm… e singura certitudine pe care o avem în viață – această plecare definitivă…
E.P.: „M-am îmbolnăvit de moarte, într-o zi, când m-am născut”…
I.V.:
  Da, exact asta se poate spune! Durerea nu este pentru cel care pleacă… Poate că sunt și oameni care pleacă cu mari dureri în suflet, mai ales cînd știu ce lasă în urma lor, dar durerea este pentru cine rămîne. Sigur că bărbatu-meu a plecat cu durerea de a nu vedea publicate aceste două cărți.
E.P.: Și cu durerea de a-și fi pierdut copilul…
I.V.:
Despre asta nici nu… nici nu mai putem vorbi! Și l-a durut și faptul că eu rămîneam absolut… ca o frunză pe apă! Dar asta este soarta. Sunt oameni care sunt sortiți singurătății.
E.P.: Vă sperie singurătatea?
I.V.:
Nu, nu mă sperie. Am fost copil unic la părinți, copilăria primă, până la 7 ani, am petrecut-o foarte departe de satul în care m-am născut și eram, practic, singură. Am fost obișnuită cu singurătatea și întotdeauna am găsit cu ce să o mobilez. Totdeauna găsesc ceva de făcut. Dacă Dumnezeu ar vrea să mă pedepsească, mi-ar lua ochii pentru că cea mai mare bucurie a mea este să citesc. Nu să scriu, ci să citesc. Scrisul mi se parte o datorie pe care o am.

„N-AM AVUT NICIODATĂ AMBIȚII SOCIALE

 

E.P.: În ultima perioadă, romînii nu v-au mai avut foarte mult în atenție. Nu am mai văzut demult un interviu cu dumneavoastră la televizor, n-am mai prea auzit multe până când să se întîmple… ce s-a întâmplat cu soțul dumneavoastră. De ce credeți că pe români îi apucă uitarea?
I.V.: Oamenii sunt atît de ocupați…
E.P.:
Da, dar e o uitare nedreaptă!
I.V.:
Oamenii sunt și foarte ocupați și sunt și anumite mode… Sunt anumite personaje care sunt „la modă” într-o anumită epocă și care umplu ecranele tuturor televizoarelor, glasul li se aude la toate posturile de radio… E o mondenitate care ține, din păcate, foarte mult de politică. Dacă nu ești chiar în grațiile totale ale momentului politic este normal să te lase așa, mai deoparte. Dar e un lucru care, pe mine, nu mă deranjează absolut deloc. N-am avut niciodată ambiții sociale. Am avut pariuri cu mine însămi. Dar altminteri… Altminteri nu mi-am propus să arăt niciodată cine sunt, ce sunt… nu, absolut deloc!
E.P.: Jumătatea dumneavoastră spunea, atât de frumos, cîndva, „Îmi sunt contemporan și mi-e de-ajuns”…
I.V.:
Da, pentru că s-a gândit că de ce să se necăjească din cauza contemporanilor?! Fiecare să-și vadă de viața și de treburile lui. Toți oamenii au loc sub soare, nu trebuie să considerăm că ne-a luat cineva din zilele noastre. Nimeni nu poate să-ți dea, și nici să-ți ia.
E.P.: Cât de frumos era pe vremuri, atunci cînd l-ați întîlnit pe Romulus Vulpescu, pe Strada Quinet, atunci când v-a întrebat dacă citiți Arghezi…
I.V.:
Dacă am citit Arghezi și Barbu… Ăsta era un test. Și am corespuns testului. Îi citisem!
E.P.: A fost dragoste la prima vedere, ați simțit că va fi jumătatea dumneavoastră atât de mult timp?
I.V.:
Știți, cînd ai 20 de ani este cam greu să-ți dai seama dacă o să fie o viață… De fapt, nici nu te preocupă lucrul ăsta. Poate generațiile de acum sunt mai pragmatice și se gândesc, cum spunea o doamnă foarte inteligentă, o persoană cu totul deosebită, doamna Aurora Liiceanu – „acum nu se mai caută bărbați cu viitor, se caută bărbați cu prezent”. La vârsta aia totul este să te îndrăgostești de cineva, generația mea nu-și făcea proicții din astea cum se apropie un bărbat să te gândești „Ce fac, îl iau? Mă ia de nevastă, are mașină, are casă?!” Nu. Asemenea probleme nu se puneau.  Pot să spun că eram o generație mai idealistă.
E.P.: Dar vă amintiți ultimul gest care l-a făcut din dragoste pentru dumneavoastră? Poate chiar acum, spre sfârșit.
I.V.:
N-aș putea să spun… era viața de fiecare zi. Ne uneau preocupările. Noi eram niște cenzori foarte buni unul pentru altul. Eu citeam ce scria el și făceam observații și se înfuria întotdeauna. Nu-mi dădea dreptate pînă la un moment dat și, pe urmă, totuși, venea și recunoștea că eu am avut dreptate. Pentru mine, deasemenea, el era cel mai aspru cenzor… Ne uneau foarte multe lucruri, gusturi comune, păreri.

„AMINTIREA ESTE UN PERMANENT DOR”

 

E.P.: Doamnă, dar dorul… cum trece dorul?
I.V.:
Dorul?! Nu știu… cred că nu trece niciodată. Cred că nu trece! Tot timpul îți este dor de ceva – îți este dor de un peisaj, îți este dor de un spectacol pe care l-ai văzut cîndva, de niște oameni pe care nu mai ai posibilitatea să-i mai vezi… Amintirea este un permanent dor! Și e un permanent însoțitor al omului.
E.P.: „Marile iubiri mor tinere”… așa spuneați dumneavoastră, dar ați contrazis timpul!
I.V.:
În general, ceea ce ne-a lăsat literatura au fost cupluri care au murit tinere. Și asta, probabil, pentru frumusețe. Pentru că, în afară de cuplul pe care ni l-a lăsat mitologia, Filemon și Baucis, au fost și exemple de oameni care nu erau așa tineri… Îmi aduc aminte din antichitatea romană – era un senator, dacă nu mă înșel, Paetus se numea. Nu mai știu ce comisese, că Cezarul i-a trimis invitație să se sinucidă. Ca să ieși din jocuri așa procedau împărații romani – îți trimiteau invitație să te sinucizi. Și, pentru că el nu avea curaj să se sinucidă, nevasă-sa și-a luat un pumnal și și l-a înfipt întâi ea în inimă. Și i-a spus bărbatului „Pete, non dolet! – Paetus, nu doare!”, ca să-i dea curaj. Sunt și cupluri foarte unite…
E.P.: Soțul dumneavoastră mi-a spus, când am mai făcut un intreviu chiar aici, în casă – „ne unește o boală comună – bătrînețea!”
I.V.:
Da, într-adevăr! O boală comună și iremediabilă.

„AM FOST ROBII ACESTOR CĂRȚI”
E.P.: Aveați mai multe cărți decît o bibliotecă… cărți scumpe, sute de volume cu autograf. Aveați un Samuel Becket cu autograf!
I.V.:
  Da…
E.P.: În timp, ați fost nevoiți să vindeți aceste volume.
I.V.:
Domnișoară, am vrut să avem o rezervă, cât de cât. Și, în afară de asta, problema era următoarea: fiica noastră, dacă ar fi trăit, nu ar mai fi putut să întrețină casa asta care este îngrozitor de costisitoare. Noi am fost robii acestor cărți. Fiindcă altminteri nu ne-ar fi trebuit o casă atât de costisitoare! Costă ochii din cap casa asta în comparație cu veniturile pe care le-am avut. Care acum s-au făcut pe jumătate. Mai puțin chiar decât jumătate. Dar nu mai vreau să plec. Când m-am mutat aici era a patra mutare în zece ani…
E.P.: Trebuia să locuiți undeva lîngă Sala Palatului…
I.V.:
Da, trebuia, dar de cîte ori ne duceam ni se spunea „este dat”. Cînd am venit aici am spus „nu vreau să mai plec decît la crematoriu de aici”. Așa că ăsta este planul de viitor.
E.P.: Spuneați că v-a durut fiecare carte care a plecat de aici din casă…
I.V.:
Știți cum e?! Așa… o senzație de amputare.
E.P.: Le-ați vândut unor oameni care și le doreau?
I.V.:
Le-am vândut cuiva… nu pentru el personal, ci pentru biblioteca pe care o conduce. Biblioteca Sadoveanu care acum se numește Biblioteca Metropolitană. Acolo intră în domeniul public, adică știi că cine vine și cere o carte, vrea să o citească. Nu am dat-o la kilogram, undeva. Pentru asta sunt bibliotecile – lumea se duce și citește. S-a pus acolo un ex libris – „donație de la…” Unele care erau foarte valoroase s-au vândut și restul au fost donație. E foarte greu să mai și donezi astăzi pentru că nu sunt spații. Singura bibliotecă de astăzi care mai primește donații, dar nu cumpără este Biblioteca Națională, care s-a deschis acum, de curând.
E.P.: Au fost mulți banii care au venit pentru dumneavoastră de pe urma acestor cărți?
I.V.:
Au fost. La nivelul a vreo 40.000 de lei noi. Care, din păcate, s-au dus pe boală…
E.P.: Aș vrea să vă rog, dacă se poate, să-mi spuneți care este venitul dumneavoastră, de fapt.
I.V.:
Venitul meu este așa: pentru că nu am avut timpul tot lucrat, am de la slujba mea 1.050 de lei și mai am o indemnizație de merit, care s-a dat la nu-știu-câtă lume, de 1.700 de lei. Deci consider că e foarte bine față de ce pensii sunt în ziua de azi. Dacă aș fi obligată să trăiesc numai din 1.050 de lei, ar fi cu neputință. Așa, la nivel cu totul și cu totul modest, cu grija de a-mi plăti întreținerea, telefonul, lumina, gazele… Și ce-mi mai rămîne… să trăiesc!

 

„NU MAI CUMPĂR CĂRȚI”

 

E.P.: După Revoluție nu ați mai citit atît de mult pentru că „sunt foarte scumpe cărțile”.
I.V.:
Nu mai cumpăr cărți. Am o prietenă alături de mine care nici ea nu cumpără căți, dar are pe cineva care cumpără, îi împrumută ei și, cu voia persoanei, a proprietarului cărții, îmi împrumută și mie cărți. De la ea am mai citit. Mai am încă o prietenă la Cluj care îmi mai trimite cărți… Nu mai cumpăr. Nu are niciun rost. Adică ce să fac cu ele?! Dacă s-ar putea să le dau și pe cele pe care le am, măcar să ajungă într-o bibliotecă publică… De fapt, am citit foarte puțină literatură de după 1990. Foarte puțină. Am vrut să mă întorc, să văd cît de conservatoare sunt în gusturi și m-am apucat să recitesc autorii pe care i-am citit în tinerețe. Anul trecut am citit toată proza lui Gorky. Am recitit-o! Acum m-am întrerupt din cauza lui Villon. Reciteam Cehov, un autor care îmi este extraordinar de drag. Și tot așa… mă întorceam la marii autori. Mai recitesc Caragiale, Rebreanu, vreau să văd ce a rămas din sufletul meu de altădată.
E.P.: O carte n-ați avut-o niciodată. Este vorba de „Istoria literaturii romîne”, a lui Manolescu, ultima ediție, frumos coperată și îngrijit editată. Spuneați că este o carte pe care nici n-ați fi cumpărat-o, pentru că este foarte scumpă. Costa, atunci cînd a apărut, 3 milioane de lei vechi. Soțul dumneavoastră îmi spunea că, și dacă această istorie v-ar fi inclus, n-ați fi cumpărat-o, ci ați fi fotocopiat-o…
I.V.:
Da, am fi făcut un xerox…
E.P.: De ce credeți că atunci soțul dumneavoastră a spus că „sunt anumite absențe mai onorante decît prezența”?
I.V.:
Las pe fiecare să interpreteze cum dorește această frază. Fiecare cum o consideră! Eu nu sufăr niciodată că un critic literar nu mă ia în seamă. Este treaba lui. Eu mi-am însușit de foarte mult timp o vorbă a lui Hemingway, întrebat ce părere avea despre critici. El zicea „își câștigă fiecare pâinea cum poate”. Deci consider că nu trebuie să te superi că nu te menționează un critic. În fond, o istorie a unei literaturi reprezintă gustul unei persoane. Și așa cum ar face o antologie, în care ar alege ceea ce îi place dintr-un autor sau din niște autori, depinde de dimensiunile antologiei și de ceea ce-și propune, la fel este și o istorie a literaturii. Realmente, dacă sunteți atentă, să luați să citiți istorie-istorie. Și să vedeți că și acolo sunt diverse interpretări. Afară de faptul „s-a născut, a luptat, a murit”… Și asupra luptelor sunt interpretări. Eu cunosc pe cineva care a făcut jumătate de școală în romînește, și jumătate în ungurește. A aflat așa: că niciodată niciun romîn n-a luat bătaie, în vreun război, și niciun ungur… încât erau perfect distribuite lucrurile.

 

„CE AȘ SCHIMBA DIN TRECUTUL MEU?! L-AȘ SCHIMBA DE TOT!”

 

E.P.: E ceea ce spuneați mai devreme… că trecutul nu se păstrează așa cum ar trebui.
I.V.: Da, să știți că este mai imprevizibil decît viitorul.
E.P.: Dar din trecutul dumneavoastră, dacă vi s-ar da șansa, ce ați schimba?
I.V.:
Ce aș schimba din trecutul meu?! Cred că l-aș schimba de tot! Aș schimba tot! În primul rând… mi-aș alege altă profesie. De fapt, intenția mea primă a fost spre medicină. Și am regretat totdeauna că nu am făcut medicină, fiindcă eu cred că aș fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte milă de tot ce este viață. Mie mi-e milă și să rup o floare. Pentru că știu că și ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară. De asta v-am spus că, atunci când îți iei un animal în casă, îți iei durere. Am avut o cățelușă 14 ani și jumătate și nu pot să vă spun ce durere a fost cînd a murit. Iar bărbatu-meu pleca… venise salvarea să-l ia la spital și zicea „unde este Tanu?”. Tanu este pisoiul. Mi-e foarte milă de suferința tuturor ființelor.
E.P.: Îmi amintesc că cineva îmi spunea odată că nu mai are după cine să poarte doliu…
I.V.:
Da, este foarte adevărat că ajungi la un moment dat când nu mai ai după cine să mai porți doliu. În general se poartă doliu după rude. După rudele apropiate. Dar doliul sufletesc… Tot așa de mare doliu este pierderea oricărei ființe pe care ai iubit-o: prieteni care ți-au fost dragi, animale… Să știți că în viața mea pisicile și câinii pe care i-am avut sunt la egalitate cu oamenii pe care i-am iubit.
E.P.: Anul acesta, când au fost aceste două momente de cumpănă – cu fiica și soțul dumneavoastră… nu s-au știut foarte multe. Despre fiica dumneavoastră s-a aflat destul de târziu, iar despre Romulus Vulpescu nu s-a știut decât că… s-a stins… Nimic despre înmormântare… De ce atîta discreție?
I.V.:
  Domnișoară, știți… consider că o incinerare, o înmormîntare, nu sunt un spectacol. La fiica mea prieteni foarte apropiați, care au vrut să vină cu tot dinadinsul… le-am spus să nu vină. Au venit niște persoane care, pur și simplu m-au surprins prin această căldură umană. Au venit niște fete din provincie pe care le cunosc și doi-trei prieteni care au spus „poți să ne spui ce vrei, că tot venim!”. Nu-mi place să se facă spectacol din acest lucru. Niște prieteni au dat anunț fără să spună ziua, ora, locul înmormîntării. Iar la bărbatu-meu au venit acei oameni care au dat telefon și au întrebat „unde este” și au venit. Ar fi avut dreptul, de pildă, fiind decorat de către președinție, la onoruri militare. Nu m-am gândit. Nici prin minte nu mi-a trecut să anunț așa ceva. Sigur că, dacă ar fi venit soldații, nu era să-i dau afară din cimitir. Dar cum știu că bărbatu-meu nu ținea deloc la asemenea lucruri, am vrut să fie cît mai discret. Durerea nu ți-o poate mângîia nimeni. În același timp simți dorința de căldură umană, dar nu am vrut să fie spectacol.
E.P.: Când am aflat cumplita veste despre Romulus Vulpescu, mi-au revenit în minte câteva cuvinte „În fiecare zi ne batem joc. De păsări, de iubire și de mare”.
I.V.:
…Da… Știu că nu i-ar fi plăcut… Un singur lucru totuși, cînd am discutat aici… am spus „așa cum am incinerat-o pe Ioana, o să ne incinereze și pe noi”. Și a spus „eu nu vreau să fiu incinerat”. I-am respectat dorința. Nu era nicio problemă fiindcă aveam cripte la Bellu Militar. Nu era o problemă să umblu să caut loc… i-am respectat dorința. Dacă asta a vrut… eu personal nu vreau să am de-a face cu alte vietăți și pe lumea cealaltă…
E.P.: Dacă vi s-ar da șansa să cunoașteți un lucru din viitorul dumneavoastră, ce ați vrea să știți?
I.V.:
Nu aș vrea să știu nimic! Eu cunosc oameni care ghicesc extraordinar. Și din acest lucru spun că există destin. Fiindcă dacă cineva poate să îți spună despre viața ta ca și cînd s-ar uita într-o carte… Nu e bine să știi fiindcă te obsedează ideea. Trăiești și ai să vezi!
E.P.: Spuneați cândva „ca să-ți fie drag să trăiești, trebuie să iubești oamenii. Să-i iubești! Măcar pe cîțiva dintre ei!”.
I.V.:
Este foarte adevărat! E atât de seacă viața fără atașamente, fără să pui suflet în ceva, fără să pui suflet în niște oameni… Să dăruiești, în primul rînd. Cea mai mare plăcere pe lumea asta este să dăruiești. E mai mare bucurie decît să primești! Eu am spus întotdeauna „Doamne, ajută-mi să pot ajuta!”.

„NU-MI ADUC AMINTE CÂND AM FOST FERICITĂ ULTIMA DATĂ…”

 

E.P.: Doamnă, când ați fost fericită ultima dată?
I.V.: Vă rog să mă credeți că nu-mi aduc aminte. Pot să spun când am fost fericită poate prima dată, dar ultima dată nu aș putea să spun! Nu știu! Adică dacă nu-mi răsare așa în minte… înseamnă că n-a prea fost momentul ăsta!
E.P.: Și prima dată? Când ați fost fericită prima dată?
I.V.:
Fericită prima dată… când m-am îndrăgostit! Atunci! De fapt, cred că singurele perioade de fericire în viața unui om sunt doar atunci când este îndrăgostit. Pentru că atunci tot ce este în jur dispare! E ca o idee fixă. Totul se concentrează în jurul unui om. Și restul dispare! Nu mai vezi asperitățile… Este singurul moment de grație pe care ți-l acordă viața.
E.P.: Romulus Vulpescu v-a acordat aceste momente de fericire?
I.V.:
Da!
E.P.: Fericirea dumneavoastră, iată, i se datorează!
I.V.:
Când te îndrăgostești, nu te mai interesează nimic altceva. E lucrul cel mai prețios pe care ți-l oferă viața. În rest… nu prea sunt momente de fericire. Pot să fie momente de încântare, de bucurie… Cred că ar trebui foarte restrânsă ideea asta de fericire. Este ceva atât de rar! Se întâmplă atât de rar în viața omului… Dar omul folosește destul de des cuvinte din astea care nu sunt căptușite. Un cuvânt de dicționar este cuvântul „democrație”.
E.P.: Urmăriți politica?
I.V.:
Nu… dar acum cunosc repertoriul tuturor oamenilor politici.
E.P.: La vot ați mers?
I.V.:
Da, mă duc, pentru că dacă mi se oferă ceva ca cetățean, mi se pare că este o datorie să te duci la vot. Indiferent pe cine votezi. Sau îi anulezi pe toți. Dar este o atitudine civică. Chiar mi s-ar părea corect să se spună, la rezultatele alegerilor, și numărul celor care au anulat pe toată lumea…
E.P.: Spuneați de curând că „Romînia nu primește decât firimiturile de la masa bogaților”.
I.V.:
Da, și încă firimituri uscate!
E.P.: Până când va fi așa?
I.V.:
Sunt foarte pesimistă și cred că așa va fi întotdeauna. Când zici „mare putere”, spui „abuz”, fără discuție, indiferent cine este marea putere. Și e atitudinea bogatului față de săracul care cerșește la colțul străzii. Nu cred că se va schimba ceva în istorie, pentru că dacă a mia parte din istorie o știi… te convingi de lucrul ăsta. Totdeauna cine are pâinea și cuțitul îți dă și ție ce cade de la masa lui.

„IUBESC ROMÂNIA. NU CER RECIPROCITATE, ÎNSĂ”

 


E.P.: Iubiți țara asta? Iubiți România?
I.V.:
Dacă n-aș fi iubit țara asta demult n-aș mai fi fost în ea.
E.P.: Țara asta vă mai iubește pe dumneavoastră?
I.V.:
Nu știu! Eu nu cer neapărat reciprocitate. Îmi este de ajuns că eu o iubesc, așa cum este, așa cum suntem tratați. Ca niște gunoaie suntem tratați de marile puteri. De ce să ne facem vânt cu coada și să spunem că suflă nu-știu-ce tzunami sau uragan…
E.P.: Spuneați cândva că pînă și boala este comandată de cei care au puterea…
I.V.:
Da, bineînțeles. Păi, după părerea mea, se urmărește, cu foarte mare sârg, o rărire a populației. Un economist american al cărui articol l-am citit, spunea că, dacă lumea pe Glob vrea să trăiască bine, trebuie să piară 90 la sută din omenire. Și ăia zece la sută o să trăiască, nu?! Dar nu știu cine o să mai muncească pentru ei…
E.P.: Și ce conștiință ar avea dacă, printr-un exercițiu de imaginație ar fi să se întîmple acest lucru. Cum ar mai putea trăi cu o asemenea conștiință?
I.V.:
Mărimile nu sunt atât de bântuite de conștiință. N-am obsrevat-o la persoanele care iau decizii asupra oamenilor. Nu-i bântuie nici mila, nici vreo preocupare anume pentru ceilalți.
E.P.: Conștiința e o povară?
I.V.:
Da…
E.P.: Le e mai bine celor care nu o au?
I.V.:
Le este mult mai bine! Și recunoștința este o foarte grea povară. Și conștiința e ca un vierme care te scurmă tot timpul! Deci o condiție să reușești perfect în viață este să mai dai somnifere conștiinței. ..
E.P.: Ce ați schimba la lume?
I.V.:
Aș schimba la oameni indiferența, aroganța, lăcomia. Cînd ne spune nouă iudeo-creștinismul pe care-l practicăm, că „Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemnănarea Lui”, am spus „dar înseamnă că este o copie neinspirată. E o copie nereușită!”. În timp ce prostia este foarte bine distribuită pe tot Pămîntul, conștiința este foarte slab distribuită. Am citit undeva, îmi pare foarte rău că nu mi-am scris cine a spus acest lucru – „între materia inanimată și materia animată nu este o diferență mai mare decât între un om și un caracter”. Deci în lumea asta nu putem să ne așteptăm că vom fi vreodată la dispoziția unor oameni pe care să-i bântuie conștiința.
E.P.: Dacă dumneavoastră ar trebui să spuneți „mulțumesc”, cuiva din trecutul dumneavoastră, care a schimbat ceva și care a făcut bine, cui i-ați spune?
I.V.:
Aș spune „mulțumesc” în primul rând mamei mele. I-aș spune „mulțumesc” fiicei mele, și chiar să mă ierte că poate n-am fost cea mai bună mamă. I-aș spune „mulțumesc” bărbatului meu. Aș spune „mulțumesc” unor prieteni care mi-au fost totdeauna aproape. Și le-aș spune „mulțumesc” unor medici care mi-au salvat viața; au sprijinit destinul.
E.P.: Printre aceștia cred că ar fi și medicul Sinescu, pentru că era singurul motiv pentru care soțul dumneavoastră ieșea din casă, în ultimii ani.
I.V.:
Da, într-adevăr! Este un om cu totul și cu totul remarcabil nu numai ca profesionist.
E.P.: Romulus Vulpescu ieșea din casă doar ca să meargă la medic…
I.V.:
Da, nu ieșea din casă decât ca să se ducă la control la profesorul Sinescu.
E.P.: Doamnă, de când n-ați mai fost la teatru?
I.V.:
N-am mai fost cred că de vreo doi ani. N-am mai fost de cînd s-a jucat la Național o piesă tradusă de bărbatul meu. Și-am mai fost… poate sunt trei ani de atunci, sau chiar mai mult, când Caramitru i-a spus să facă o piesă, un colaj, din primii autori dramatici români. A făcut și s-a jucat la Național. Și atunci am fost și noi la teatru. Altminteri… eu mă deplasez foarte greu și îmi este greu și să stau ore multe pe scaun ca în avion, cu picioarele strânse.
E.P.: Ce faceți, într-o zi oarecare?
I.V.:
Mă ocup cu scrisul, cu cititul, cu spălat farfurii… cu lucruri din astea. Mai șterg un praf, mai… Însă acum sunt foarte ocupată cu acest Villon. Nu-mi văd capul din treabă pentru că ăsta e un punct de onoare pentru mine.
E.P.: Caracterizați-vă în câteva cuvinte… Puteți alege un vers… o metaforă…
I.V.:
E foarte greu. N-aș ști ce să spun. Nu m-am gândit niciodată să mă caracterizez. Nu știu… sunt atâtea versuri frumoase pe lumea asta! Sunt unele care tot timpul îmi vin în minte! Din Bacovia, de exemplu – „De atâtea nopți aud plouând… aud materia plângînd… e noapte și mă duce-un gând… spre locuințele lacustre”. Mereu îmi revin în minte versurile astea, Bacovia fiind un poet care-mi este foarte, foarte drag!
E.P.: Spuneți-le ceva romînilor, ce mesaj ați vrea să ajungă la ei…
I.V.:
Le-aș spune să încerce să fie cât mai buni, cât mai raționali, și să trăiască fiecare clipă ca și cînd ar fi ultima!

 

M-a durut teribil atunci când Ileana Vulpescu mi-a spus că și-ar schimba de tot trecutul. A fost mărturisirea unei vieți brăzdate de tristețe și singurătate… „Singurele perioade de fericire în viața unui om sunt doar atunci când este îndrăgostit. Este singurul moment de grație pe care ți-l acordă viața”, mi-a spus… Deci,  Romulus Vulpescu este motivul momentelor sale de fericire. Puține, atâtea câte au fost ele…  E o constatare pe care a făcut-o, alături de toate aceste mărturisiri, pentru emisiunea „Marile Întâlniri”.  Înainte să plec din casa ei… privirea mi s-a oprit pe unul dintre pereții de lângă bibliotecă. Romulus Vulpescu ne privește dintr-un tablou mare, învăluit într-o draperie – „l-a primit de la actori, de ziua lui, sunt toți semnați pe spatele tabloului”, îmi spune Ileana Vulpescu, rugându-mă să dau de-o parte draperia, ca să dezvelească chipul soțului său. „Ce bine!”, îmi spune, văzănd că ajung până la galerie. Ea nu mai poate. O văd adusă de spate, cu bastonul alături și atât de resemnată în fața durerii. O durere neștiută de nimeni, pe care o poartă singură, cu demnitate… până la capăt!

 

Interviu difuzat de postul de televiziune Money TV – Noiembrie 2012

 

 

Mai târziu, prin ianuarie 2013…. Pentru Revista Tango/Marea Dragoste…

 

ileana vulpescu1

 

 

E.P.: Diferă iubirea, de la o poveste la alta?
I.V.:
Da, diferă sigur de la o poveste la alta. Nu-mi închipui că toate poveștile încep la fel! Nicio poveste nu seamănă cu cealaltă, nici măcar poveștile pentru copii nu încep toate la fel. Cu atât mai mult poveștile între tineri, între adulți, între bătrîni. Fiecare debutează altfel, evoluează diferit, se stinge diferit. Nu se poate vorbi de o uniformitate în senzații, în amintiri…
E.P.: Cînd l-ați privit pe Romulus Vulpescu ați știut că este Marea Dragoste? Credeți în ceea ce oamenii numesc „dragoste la prima vedere”, simți cînd îți întîlnești jumătatea?
I.V.:
Nu este obligatoriu…  Eu nu mi-am dat seama din primul moment că va fi o legătură pe viață. Nu… Adică mi s-a părut ceva obișnuit, la început. Încet-încet, s-a cimentat relația dintre noi. Există și momente de străfulgerare de la prima vedere, nu se pot nega, sunt iubiri apărute astfel, care durează! Pot să dureze!… Pot însă să se stingă, la fel de repede cum au și început. Fiecare poveste este „alta”. Cum fiecare boală este o carte, așa și fiecare iubire este… o altă carte.
E.P.: Iubirile care se aprind din prima scânteie, pasiunile fulgerătoare sunt cele care trec? Iubirile „așezate” sunt cele alături de care-ți faci casă pentru toată viața? Sau e neapărată nevoie de nebunia sentimentului?
I.V.:
Cred că există și nebunia sentimentului. Sigur, nebunia asta nu poate să țină o viață. Încet-încet nebunia se așează, devine ca un cărbune care stă sub cenușă. Important este cât durează. Sunt iubiri fulgerătoare care, în general… (sau, cel puțin, așa am desprins noi din literatură – sursa noastră cea mai importantă de informație), au fost sortite unei vieți scurte. Și chiar dacă au existat cupluri, nu se poate spune că momentul acela fulgerător a ținut. Este nefiresc să țină ceva care apare precum fulgerul. Fulgeră, dar nu fulgeră tot timpul! Fulgeră… o clipă, o secundă, un minut, apoi cerul devine ce a fost înainte. Nu se poate spune că focul de la început ține tot timpul. Important este ce rămîne după ce focul acesta s-a stins.

„ AM FOST CONVINSĂ CĂ NU M-AR FI SCHIMBAT CU NIMENI! A AVUT FOARTE MULTE OCAZII SĂ MĂ SCHIMBE, DAR A ZIS CĂ TOT MAI BINE E CU MINE!” 

 

E.P.: Dar iubirile trec? Și iubirile adevărate trec? Te poți îndrăgosti de altcineva mai mult, uitînd astfel promisiunea dintâi?
I.V.:
Da, sigur că da! Mi se pare că, la un moment dat, intervine… s-o numim… plictiseală. Dar se nasc și alte curiozități și sufletul omului este imprevizibil. Nu poți să știi la ce se aprinde, la ce se stinge. E suficient să se aprindă dintr-o privire și este suficient să se stingă dintr-o vorbă.
E.P.: Vi s-a întîmplat asta? Ați avut neliniști în timpul căsniciei?
I.V.:
Mi s-a întâmplat, numai că eu, fiind o ființă foarte rațională, nu dau niciodată vrabia din mână pe cioara de pe gard. Mi se pare mult mai important să ai o relație stabilă cu un om de care te leagă niște principii, niște sentimente și niște amintiri decât să te lansezi într-o pasiune care ține și ea cât ține și după aceea trece, și să ai regretul că ai renunțat la ceva ce reprezenta o stabilitate în viața ta, pentru un lucru trecător.
E.P.: De partea cealaltă cum au stat lucrurile? V-ați temut vreodată că Romulus Vulpescu ar putea întâlni o altă iubire?
I.V.:
Nu m-am temut, pentru că era o persoană foarte greu de suportat. Adică avea, cum zic eu, o groază de nacafale care trebuiau suportate. Era foarte țâfnos și nu se uita la ce se întâmplă, unde se întâmplă… Eram foarte sigură că, dacă cineva mi l-ar fi răpit, mi l-ar fi trimis acasă cu filodormă. Nu m-am temut! Nu m-am temut niciodată!
E.P.: Având firea aceasta vulcanică, Romulus Vulpescu v-a spus vreodată cele două cuvinte la care râvnesc toate femeile lumii – „te iubesc!”?
I.V.:
Sigur că da. Bineînțeles că mi-a spus. Și am fost convinsă că nu m-ar fi schimbat cu nimeni!  A avut foarte multe ocazii să mă schimbe, dar a zis că tot mai bine e cu mine! Pentru că îmi cunoștea marea posibilitate de a închide ochii și de a nu pune la inimă.
E.P.: Și de a ierta?
I.V.:
Nici măcar nu socoteam că aveam ce să iert. Mie lucrurile astea mi se păreau atât de firești încât știam că trebuie să am răbdare. Este ca și la o boală. Ori mori dintr-o criză, ori te vindeci! La chestiile astea… trebuie să ai răbdare să treacă criza. Cu cât faci mai puțin caz, cu cât te faci că nu vezi… cu atât mai bine! Trebuie să lași lucrurile să meargă de la sine. Și ele… acolo unde au început, acolo se sting. Și revine tot acasă, la ceea ce este stabil.

„ CÂND AI COPII… AI RENUNȚAT, DE FAPT, LA PROPRIA VIAȚĂ” 

 

E.P.: Îmi imaginez că este un subiect care vă doare încă și care o să vă doară totdeauna… dar aș vrea să-mi spuneți dacă cea mai frumoasă declarație de dragoste într-un cuplu sunt copiii…
I.V.:
Cred că copiii sunt suprema dovadă de dragoste între niște oameni. Găsesc că, în primul rând, acorzi foarte mare încredere unei persoane alături de care decizi să ai un copil. Îți iei o răspundere enormă! Din acest motiv eu sunt întotdeauna întristată când aud că niște oameni se despart, pentru că cei care suferă foarte mult sunt copiii. Când faci un copil îți iei o răspundere atât de mare încât ar trebui să te gândești foarte bine dacă ești făcut să fii părinte. E foarte ușor să aduci niște ființe pe lume – cum aduc pisicile și câinii – problema este ce vrei să faci din acel om, cât ești dispus să investești în copil. Când ai copii… ai renunțat, de fapt, la propria viață! Dacă nu investești tot ce ai… nu ești un părinte bun. E adevărat că e nefiresc să renunți total la tine, pentru că și viața ta continuă, dar renunți la foarte, foarte multe! Nu mai ești stăpân pe viața ta. Eu spun că nimeni nu este liber cât depinde de cineva, și mai ales dacă cineva depinde de el. Din punctul meu de vedere nu există libertate!
E.P.: De multe ori îi cerem celui de alături să se schimbe, din iubire pentru noi. E bine?
I.V.:
Să vrei să schimbi pe cineva… eu cred că este o investiție inutilă. Eu rămân adeptă a vechii vorbe romînești „lupul își schimbă părul, dar năravul – ba”. E foarte important să accepți o persoană așa cum este, să încerci să atenuezi asperitățile. Să atenuezi ceea ce nu-ți place la un om, dar nu prin vorbe, ci prin exemplu. Dar sunt persoane care au un anumit egoism și nu se preocupă foarte mult de ceilalți. Adică, în ciuda faptului că țin la un om, nu sunt dispuși să se schimbe. Nu sunt dispuși… sau poate nici nu pot să se schimbe.
E.P.: Ați fi vrut să-l schimbați pe Romulus Vulpescu? Să-i schimbați firea vulcanică?
I.V.:
Aș fi vrut să-i schimb multe lucruri dar, cum îmi spunea o prietenă mult mai bătrână decât noi… „Știi ce admir la tine?! Că nu vrei să-l schimbi! Iar dacă vrei să-l schimbi… ia-ți altul!”. Ceea ce este în caracterul unui om… nu se schimbă. Acesta este adevărul.
E.P.: Atunci când trăiești o Mare Iubire, e adevărat că renunți la tine? Că ajungi să-l iubești pe celălalt mai mult decât pe tine?
I.V.:
Renunți la foarte multe din personalitatea ta. Dacă vrei să păstrezi relația și, mai ales dacă iubești pe cineva mai mult decât pe tine e foarte important să ai capacitatea aceasta de dăruire. E important… dacă poți să-l iubești pe altul mai mult decît pe tine! Și acest lucru este valabil în toate relațiile umane. Este valabil, în primul rând, față de copiii tăi, față de partenerul tău de viață și chiar și într-o relație de prietenie. Trebuie să vezi ceea ce este bun acolo și dacă ceea ce este bun cântărește mai mult decât ceea ce este rău, hotărăști dacă e da sau ba. Dacă-ți pui în gând neapărat să schimbi pe cineva, ai greșit total! Câtă putere de iertare ai în tine… asta contează foarte mult! Trebuie, întâi, să te apreciezi pe tine, să vezi câte defecte ai și să ți le cântărești cu miligramul. Să vezi că nu ești perfect, să vezi ceea ce ar trebui să suporte ceilalți de la tine. Și, în felul acesta, ajungi mult mai concesiv față de ceilalți. Judecata aceasta justă față de tine însuți este cel mai important lucru!

 

„ ÎNTOTDEAUNA UNUL IUBEȘTE MAI MULT DECÂT CELĂLALT. ȘI E DISPUS SĂ FACĂ MAI MULTE SACRIFICII” 

 

E.P.: Se spune că, într-o mare iubire, unul iubește mai mult decît celălalt. Așa este?
I.V.:
Sunt convinsă că așa este!
E.P.: Și în căsnicia dumneavoastră cine a iubit mai mult?
I.V.:
N-am încercat să aflu!
E.P.: Nu ar fi mai corect în fața vieții să iubească ambii la fel?
I.V.:
E așa de greu să vorbești de corectitudinea în viață! O întâlnești atât de rar!
E.P.: Nici măcar în iubire nu o întîlnești?
I.V.:
Mă îndoiesc și aici! Mă îndoiesc! Întotdeauna unul iubește mai mult decât celălalt. Și e dispus să facă mai multe sacrificii pentru celălalt. E greu să vorbești de o paritate a relațiilor umane, în general.
E.P.: Și e mai bine să fii tu cel care iubește mai mult? Pentru că ești… mai orb?
I.V.:
Da, este mai bine să iubești tu mai mult! Este mult mai bine să dăruiești decât să primești dragoste. Cel puțin din punctul meu de vedere. Bucuria mea este mai mare să dăruiesc ceva, decât să primesc. Primesc cu mare bucurie, dar dăruiesc cu și mai multă bucurie. Găsesc că cel care dă mai mult, are mai multe șanse de mulțumire și, hai să spunem, în sfîrșit, vorba aceasta mare – fericire. Este mult mai important să dai, decât să primești.
E.P.: Ar trebui să ne temem de iubire, atunci când este prea puternică?
I.V.:
Nu! Nu trebuie să ne temem de nimic firesc în viață. Nu trebuie să încercăm să ne vaccinăm împotriva vieții, nici împotriva sentimentelor, nici măcar împotriva evenimentelor. Lucrurile trebuie să meargă firesc. Nu folosește să te împotrivești la ceea ce este firesc.

„ POATE CĂ AM PĂCĂTUIT ȘI EU FAȚĂ DE NIȘTE OAMENI” 

 

E.P.: Credeți că toată lumea întîlnește iubirea? Nu cumva sunt oameni care trec prin viață fără să o găsească?
I.V.:
Sunt absolut convinsă că există și astfel de oameni. Există oameni cărora viața nu le-a oferit așa ceva.
E.P.: E vina lor sau a destinului?
I.V.:
Nu știu a cui este vina. Sunt și persoane egoiste, care nu sunt dispuse să dea de la ele nimic. Sunt dispuse să primească, nu sunt dispuse să dea. Dar și aici este vorba de șansă. Eu spun că cel mai mare noroc pe lumea asta este să ai noroc la oameni. Să întâlnești oameni buni, oameni corecți, oameni care să nu încerce să te păcălească. Poate cineva a iubit în taină și nu i s-a răspuns… nu pot să acuzi pe nimeni că a rămas singur, de pildă. Poate a nimerit greșit, poate nu a avut capacitatea de dăruire. E foarte greu să cântărești lucrurile astea pentru că niciodată nu poți să pătrunzi în sufletul omului.
E.P.: Iubirile neîmpărtășite sunt cea mai grea povară?
I.V.:
Este o mare amărăciune să iubești și să nu ți se răspundă!
E.P.: Vi s-a întîmplat?
I.V.:
N-am băgat de seamă! Poate că am păcătuit și eu față de niște oameni, dar fără rea-voință. Se poate să te iubească cineva și tu să nu-i răspunzi în niciun fel. Ai un sentiment de vină. Ai un sentiment de vină când cineva investește în tine și tu nu răspunzi cu nimic. Fără să fii vinovat, pentru că acestea nu sunt lucruri care se comandă. Nu poți să te superi pe cineva pentru că tu îl iubești și el nu te iubește.
E.P.: Doar să te superi pe destin!
I.V.:
Te superi pe soartă! Dar pe soartă ai dreptul să te superi. Ai dreptul să te superi… mai tot timpul!
E.P.: Iubirile mari vin de la Dumnezeu?
I.V.:
Zicând că există Dumnezeu, spun că de Acolo vin. Eu cred în destin și cred că toate lucrurile sunt predestinate. Eu cred în destin! Și cred că te mână acolo unde ți-a fost scris să ajungi.
E.P.: Destinul dumneavoastră a fost Romulus Vulpescu?
I.V.:
Bănuiesc că, dacă am petrecut împreună 60 de ani de viață… cred că da, că destinul meu a fost el.

„ AICI AM PĂTIMIT DESTUL CA SĂ MAI AM DE-A FACE ȘI CU ALTĂ LUME” 
    

 

E.P.: Iubirile mari înving Timpul? Simțiți că există o legătură dincolo de Lumi?
I.V.:
Da. Există. Faptul că cineva a dispărut fizic din viața unui om… nu înseamnă că a ieșit și din sufletul cuiva. Poți să iubești la fel de mult un om care nu mai există.
E.P.: Și poți să te simți iubit de un om care nu mai este printre noi?
I.V.:
Și asta, da, și asta! Prin dispariția fizică nu se duce legătura sufletească. Te gândești la fel la un om care nu mai există. Poate chiar mai mult decât atunci când există! Și ești îndreptățit să crezi, în măsura în care crezi că mai există o viață Dincolo de viața asta pământeană…
E.P.: Credeți că există?
I.V.:
Îmi pare foarte rău că eu cred că există. Eu n-aș vrea să existe!

„I-AȘ SPUNE LUI DUMNEZEU SĂ NU MĂ MAI TRIMITĂ PE PĂMÂNT”

 

 

E.P.: De ce?
I.V.:
Pentru că mi se pare că aici am pătimit destul ca să mai am de-a face și cu altă lume!
E.P.: Dar poate Acolo nu-i decât Iubire!
I.V.:
Nu pot să știu! Îi spuneam unei prietene despre realizatorul Bernard Pivot, de la televiziunea franceză. El avea o emisiune, cu care, invariabil, încheia interviurile din emisiunea „Bouillon de Culture” . Întrebarea „Dacă Dumezeu ar exista, și v-ați afla în fața Lui, ce i-ați spune?”. Și eu vorbeam cu prietena mea și i-am spus că, dacă m-ar invita pe mine Bernard Pivot, i-aș spune lui Dumnezeu să nu mă mai trimită pe Pământ. Și prietena mea mi-a spus – „și dacă te trimite undeva unde este mult mai rău?!”. Și asta se poate…
E.P.: Dar ați fi gata să renunțați la tot ce ați construit în viață, la iubirea dumneavoastră, la cărți, în fața unei clipe care vă desparte de Nimic?
I.V.:
Da! Aș fi foarte mulțumită să nu mai urmeze nimic. Pentru că nu știm ce urmează. Sunt convinsă că urmează ceva, pentru că sunt anumite semne care vin de undeva, din altă parte decât de aici. Sunt vise premonitorii pe care nu ai cum să le explici și care se adeveresc. Nu ai cum să explici de unde vine așa ceva!
E.P.: Dar oare Acolo ne întâlnim din nou Iubirea?
I.V.:
Astea sunt presupuneri! Noi judecăm ca pe vremea faraonilor – când li se punea și miere, și grâu, că poate faraonul are nevoie de ele pe lumea cealaltă. În India… murea bărbatul, o îngropau și pe femeie. Tot ce presupunem noi despre o altă lume, presupunem! Nimeni nu ne garantează că este așa. Nouă ne place să ne închipuim că este o altă lume care reproduce ceea ce știm noi aici. E firesc să vrem să ne amăgim. Niște oameni care au ținut foarte mult unul la altul spun „ce bine că o să mă întâlnesc cu… Acolo”. Dar nu putem să știm cum este!
E.P.: Până la urmă suntem atât de singuri, de fapt?
I.V.:
Suntem singuri! Și când te naști, și când pieri… ești singur. Deci ambele capete ale vieții sunt ale singurătății. Ce se întâmplă după asta nu putem să știm, doar ne dăm cu presupusul.

„ NOI NU ȘTIM CÂT A IUBIT CINEVA ȘI CÂND N-A FOST IUBIT. IUBIREA ASTA NU ESTE MAI PUȚIN IUBIRE DECÂT DACĂ S-AR FI ÎMPLINIT” 

 

E.P.: Care credeți că este cea mai frumoasă iubire din literatura universală?
I.V.:
Cea mai frumoasă iubire rămâne „Romeo și Julieta”.
E.P.: Și cea mai tristă dintre ele…
I.V.:
Este cea mai tristă dintre ele, da. Este cea mai frumoasă pentru că este cu adolescenți, este cea mai pură dintre iubiri. De asta rămâne cea mai frumoasă dintre câte știm noi.
E.P.: Dacă s-ar fi îndrăgostit la o altă vârstă, nu cumva iubirea nu le-ar fi fost fatală?
I.V.:
Nu putem să știm. Dacă le era sortit amândurora să moară, probabil că mureau și la altă vârstă. Dar iubirea lor rămâne un model, mai ales datorită vârstei.
E.P.: Ce le spuneți celor care așteaptă Marea Dragoste, celor care și-au deschis sufletul să o primească?
I.V.:
Să o aștepte cu nădejde. De ce să nu o aștepte?! Cel mai frumos lucru este tocmai așteptarea, tocmai ceea ce-ți imaginezi că va fi Marea Iubire.
E.P.: Dumul spre iubire e mai furmos decât însuși sentimentul?
I.V.:
Eu cred că imaginația depășește cu mult realitatea. Și, în general, realitatea micșorează imaginația. Ascultam la radio o piesă și mi-o imaginam într-un fel. Când mă duceam la teatru vedeam altceva decât îmi imaginasem eu. Cred că asta se întâmplă și cu sufletul omului. Cele mai frumoase lucruri se petrec în imaginație. Goethe spunea că „cele mai frumoase gânduri n-au fost niciodată exprimate”.
E.P.: Și cele mai frumoase iubiri rămân în imaginație…
I.V.:
Da. Noi nu știm cât a iubit cineva și când n-a fost iubit. Iubirea asta nu este mai puțin iubire decât dacă s-ar fi împlinit. Cred că imaginația este cel mai valoros lucru cu care este înzestrat omul. Este mai valoroasă decât realitatea. Se petrec în mintea omului lucruri mult mai frumoase decât se pot petrece în realitate.

 

Top