CÂND AM ÎNVĂȚAT SĂ SPUN „NU”…

„Nu”. Când vine peste noi, vibrația acestui cuvânt ne dezarmează. Ne întristează, ne sperie, ne îngheață… Și asta pentru că, de regulă, așteptăm să auzim doar „da”. „Da” este cuvântul care deschide, care face posibil, care dă speranță, în timp ce „nu” este condamnat, deseori, să fie… neînțeles.

Într-o vreme, obișnuiam să răspund cu „da”. Îl foloseam atât de des, încât, la un moment dat, s-a întors împotriva mea. „Poți să stai peste program?”, „Poți să faci tu asta?”, „Poți să mă ajuți cu ceva?”, „Poți să mergi tu?” – sunt doar câteva dintre întrebările la care, din prea multă tinerețe, răspundeam doar cu „da”. Până când, într-o bună zi, întrebările au dispărut și a rămas doar răspunsul meu… „da”! Cei din jurul meu se obișnuiseră așa. Atunci, un singur cuvânt – „da” – mi-a răpit Timpul. Nu mai eram pentru mine, ci pentru cei cărora continuam să le ofer la nesfârșit câte un „da”.

Am început să răspund cu „da” din recunoștință. (Câțiva oameni l-au meritat!) Apoi, din dorința de a nu dezamăgi. (Mi-am dat seama, mai târziu, că nu în asta constă loialitatea față de ceilalți). Apoi, pentru că mi-era teamă să nu pierd locul în care ajunsesem. Iar mai târziu… n-a mai depins de mine.  Lucrurile veneau spre mine cu o asemenea viteză încât era fizic imposibil să le rezolv pe toate.

La un moment dat, într-un avion în care urma să petrec vreo 12 ore, mi-am dat seama că eu nu știu… să stau. Eram în zbor… dar nu zburam! Bateria laptopului cedase de ceva vreme, iar telefonul nu avea semnal. Eram complet deconectată de la realitatea mea. Am început să privesc în dreapta și în stânga. Oamenii erau captivați de câte un film, citeau, dormeau, sau, pur si simplu, stăteau. Stăteau degeaba! Revenită cu picioarele pe pâmânt (la propriu) și reconectată (în aeroport) la telefon și internet, am uitat sentimentul pe care l-am avut în avion. Dar nu de tot! După o vreme mi-am dat seama că vocabularului meu îi lipsește cuvântul magic – „nu”.

Iar „nu” nu înseamnă „poate”!

Când m-am împrietenit cu „nu”, am descoperit că în spatele lui se află o lume întreagă. A mea! O lume în care am voie să mă plimb, să ascult muzică, să greșesc. O lume în care am voie să-mi fiu a mea. Și-am început să-l folosesc… Din nou întrebările: „Poți să stai peste program?”, „Poți să faci tu asta?”, „Poți să mă ajuți cu ceva?”, „Poți să mergi tu?”, etc. Când l-am înlocuit pe „da”, cu „nu”, la început lumea nu m-a crezut. Apoi m-a întrebat dacă sunt bine. Iar mai târziu m-a privit altfel. M-a privit corect. Când m-am împrietenit cu „nu”, mi-am recăpătat libertatea.

Sunt un om extrem de activ și implicat, lucrez fără program și-mi asum multe. „Da” este răspunsul meu, de multe ori. Însă acum știu că există și „nu”. Există momente doar pentru mine și cei dragi ai mei. „Nu”, spus atunci când trebuie, mi-a adus mai mult respect. Respectul meu față de mine însămi, dar și al celorlalți, care și-au dat seama că trebuie să-mi valorizeze altfel munca. „Nu” mi-a adus prietenii înapoi (înainte îi puneam prea des pe „hold”). „Nu” mi-a adus mai mulți bani. De la cei care au vrut neapărat să-l schimbe în „da”. „Nu” m-a readus pe mine în sala de dans – un lucru care îl fac doar pentru sufletul meu. „Nu” mi-a făcut timp pentru site-ul pe care sunteți acum…

Am scris aceste rânduri pentru toți aceia care au uitat cine sunt dincolo de cele câteva joburi pe care le au. Timpul vostru, dragilor, e la un „nu” distanță!

 

 

 

 

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top