MARC LEVY: „SUCCESUL MĂ FACE FERICIT ȘI RESPONSABIL”

Este cel mai bine vândut autor francez contemporan, cărțile sale fiind traduse în 47 de limbi și publicate în peste douăzeci de milioane de exemplare. „Și dacă e adevăratˮ, „Unde eștiˮ, „Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spusˮ, „Copiii libertățiiˮ și „Hoțul de umbreˮ sunt doar câteva dintre cele vreo 20 de titluri pe care le-a publicat. Dacă despre volumele sale vorbește uneori, despre ceea ce este dincolo de scris alege să povestească rar…

 

 

 

EVELINE PĂUNA: De cele mai multe ori, se pare că viitorul are o aripă în trecut. Cum era acasă, în vremea copilăriei tale, în perioada întrebarilor despre viață și a răspunsurilor încă nedescoperite?
MARC LEVY:
Port în suflet amintiri cu adevărat frumoase, care-mi sunt limpezi în minte și astăzi. Am crescut o bună bucată de vreme în Sudul Franței. A fost o perioadă în care eram fericit. Locuiam lângă mare și cred că pofta mea pentru libertate și călătorii se datorează faptului că am avut marea în fața ochilor în fiecare dimineață, iar seara adormeam privind valurile. Părinții mei erau atât de îndrăgostiți unul de celălalt încât, uneori, eu și sora mea ne întrebam dacă-și mai amintesc de noi. Glumesc, desigur – să fiu crescut de părinții care s-au iubit atât de mult a fost un privilegiu care mi-a dat putere. În egală măsură, acest lucru mi-a creat așteptări mărețe de la viața mea de adult. Și n-a fost întotdeauna ușor…
E.P.: Ai început să scrii la 17 ani, iar la 18 ai decis să te oprești, după ce ai aruncat manuscrisul. Despre ce ai scris în acele pagini? Regreți că le-ai aruncat? Crezi că ai fi fost într-un alt punct al carierei dacă n-ai fi făcut acel gest, și, în loc să renunți, ai fi ales să continui?
M.L.:
Cartea era despre călătoria unui tânăr prin America. Sunt bucuros că am aruncat manuscrisul, nu era bun deloc. Aș fi fost mai bun în carieră dacă nu aș fi făcut-o?!… Probabil că nu. De-a lungul anilor descoperi emoții noi, experimentezi multe situații, întâlnești oameni din culturi diferite, vezi orizonturi diferite, descoperi perspective și înveți să plasezi lucrurile în context și, dacă îți place să observi și să asculți, viața te va învăța multe. Să scrii la 40 de ani, cum amfăcut eu, este, cumva, mai simplu de făcut decât la 20 de ani. Am avut mai mult material pe care să-l pun în viețile personajelor mele, să le fac mai… cărnoase și să le dăruiesc suflet.

marc levy1

 

 

„AM ÎNVĂȚAT LECȚIA UMILINȚEI, PE CARE MI-O AMINTESC ÎN FIECARE ZI” 

 

 

E.P.: La 18 ani ai început să lucrezi pentru Crucea Roșie, în echipa de descarcerări. Atunci ai înțeles ce înseamnă moartea? Cum ai reușit să treci peste perioada în care vedeai, în fiecare zi, oameni murind lângă tine și care a fost cea mai importantă lecție pe care ai înțeles-o atunci?
M.L.:
Da, atunci am înțeles ce înseamnă moartea. În fiecare zi primeam lecția umilinței, o lecție pe care continui să mi-o amintesc aproape în fiecare zi. O lecție care te învață, chiar și în zilele posomorâte – când ți se pare că viața nu mai valorează cine-știe-cât, că nimic nu e mai de preț decât viața însăși. Am întâlnit foarte mulți oameni curajoși, am învățat de la ei despre demnitate, generozitate, umilință și curaj. O să fiu recunoscător Crucii Roșii toată viața pentru tot ce mi-a oferit. Încă îmi amintesc parcă fiecare moment din acea perioadă, fiecare chip, fiecare om pe care l-am îngrijit. Îmi amintesc de cei care au murit la fel de intens cum îmi amintesc de aceia care au supraviețuit.
E.P.: Trei ani mai târziu deveneai omul din conducerea acelui departament. Te-a inspirat acest lucru în cariera de scriitor?
M.L.:
Nu. Crede-mă, în perioada aceea 24 de ore nu erau suficiente pentru a ne descura cu vâltoarea evenimentelor cărora trebuia să le facem față și nu era timp de-ajuns nici pentru a ne însuși pe deplin învățămintele. Singurul lucru care părea aproape de inspirație, în vreme aceea, era încercarea de a prinde câteva ore de somn.
E.P.: De ce ar vrea un tânăr de 18 ani să fie voluntar la Crucea Roșie? Te întreb din perspectiva vremurilor pe care le trăim astăzi, în care ne închinăm cu toții banului…
M.L.:
Pentru că la 18 ani te întrebi cine ești, care este locul tău în lumea asta mare. Iar un asemenea răspuns nu-i lesne de aflat. Și atunci începi să îi ajuți pe alții, să îi îngrijești mai bine decât pe tine însuți, astfel simți că faci ceva care contează, că meriți omenia de care ar trebui să fim responsabili cu toții.

 

„VOIAM SĂ FIU PARTE DIN VIITOR, SĂ FAC POSIBIL IMPOSIBILUL”

 

 

E.P.: În 1983 ai fondat prima companie, Logitec France. Ai reușit să o ridici cu un credit bancar. De ce sumă era vorba?
M.L.:
Nu foarte mult, 10.000 de dolari. Dar era o sumă mult prea mare pentru un tânăr…
E.P.: În 1990 dețineai deja mai multe companii. Care îți era strategia de dezvoltare atunci?
M.L.:
  Nu eram un om de afaceri. Eram un antreprenor. Motivația mea nu era să fac bani, îmi plăcea să creez locuri de muncă, să-i ajut pe alții să inventeze noi tehnologii. Voiam să fiu parte din viitor, să fac posibil imposibilul.
E.P.: În loc să dezvolți grupul companiilor, te-ai confruntat cu un eșec. Ai pierdut totul, chiar și prima soție, de care te-ai despărțit din cauza vremurilor tulburi. Ai luat-o de la capăt, cu o nouă afacere care combina informatica și arhitectura. Aveai să devii din nou celebru. Și bogat?
M.L.:
Nu a fost un eșec. Nu am fost bun în piața de capital și am pierdut compania în fața „îngerilorˮ care „vegheazăˮ asupra afacerilor, oameni mai versați decât mine. A trebuit să o iau de la început fiind un simplu angajat care lucra în construcția site-urilor. Nu aveam bani, dar aveam un copil de hrănit. După doi ani în situația asta, împreună cu doi prieteni am creat o firmă de arhitectură, care a avut succes. Am avut mult de muncă, erau multe situații în care simțeai că-ți pierzi mințile, dar era și distracție.
E.P.: Sunt oameni care nu pot construi într-o viață ce ai reușit tu să faci când aveai 20 de ani. Sau 30. Unde ai găsit resortul pentru a te inventa în atâtea moduri și întotdeauna mai bine?
M.L.:
Nu m-am uitat niciodată la mine, ci la ceea ce aveam în jur. Nu am fost speriat, sau, oricum, uneori nu îndeajuns de speriat. Mi-a plăcut să lucrez, iar și iar, construind locuri de muncă, lucruri, idei.
E.P.: După toată această aventură antreprenorială ai ajuns la scris. Și n-ai mai renunțat. Ce te-a făcut să fii sigur că acesta este Drumul?
M.L.:
Căutarea libertății absolute, bănuiesc.
E.P.: E drum lung de la a fi om de afaceri la a fi scriitor. Nu ți-a fost teamă că o să ajungi sărac?
M.L.:
Nu, am iubit dintotdeauna libertatea mult prea mult pentru a fi prizonierul dorinței de a avea bani. Iar sărac, mai fusesem odată. Știam că avuția nu e pentru mine. Nu-ți iei în mormânt nici mașina, nici ceasul de lux. Dar ceea ce ai realizat, libertatea pe care o ai, gesturile pe care le-ai făcut pentru ceilalți, ceea ce ai ridicat acolo unde nu era nimic… sunt lucruri care îți transformă viața într-o călătorie minunată, chiar și în anii cu ploaie și nori apăsători.
E.P.: În universul cultural din România s-a creat o adevărată problemă socială din cauză că se tot bate monedă pe faptul că scriitorii nu sunt remunerați la valoarea corectă a scriiturii lor. Mulți spun că nu pot face din scris o profesie din care să se susțină financiar, ci doar o pasiune. Tu ai succes și ești scriitor cu normă întreagă. Este aceasta doar o problemă a României, din cauza realității și a perspectivelor politice și economice?
M.L.: Cultura nu este prețuită de societate, iar aceasta nu este doar problema României. Foarte puțini scriitori din lume se pot susține din scriitură. Cei mai mulți trebuie să îți găsească un alt job pentru a se întreține. Iar slujbele acestea necesare, de cele mai multe ori, nu implică talentul de scriitor. Din acest punct de vedere știu cât de norocos sunt și muncesc mult pentru a merita măcar o mică parte din șansa pe care o am.
E.P.: Ești cel mai bine vândut autor francez contemporan, în întreaga lume. Te sperie succesul?
M.L.: Nu, mă face fericit și responsabil. Mă face să trag mai mult de mine, pentru a mă reinventa cu fiecare carte, pentru a-mi îmbunătăți sciitura, an de an, și mă face să nu mă privesc decât prin prisma a ceea ce scriu. Să risc și să încerc să merit încrederea pe care mi-o dau cititorii, cărora le sunt extrem de recunoscător. Știu că lor le datorez totul. Sunt ca oricare artizan care-și trăiește munca cu pasiune. 

 

 

marclevy3

 

 

 

 

„COPIII MEI SUNT SINGURELE LUCRURI DIN VIAȚA MEA DE CARE SUNT CU ADEVĂRAT MÂNDRU”

 

 

E.P.: Ai spus cândva că viața este mai mult despre iubire pentru că, fără ea, nimic nu ar fi putut să fie creat. Te-ai căsătorit prima dată când aveai 26 de ani. Nu este o decizie întâlnită la mulți bărbați. Cum îți amintești de tine, la acea vreme?
M.L.:
Ca fiind la prima iubire. O poveste de dragoste din care s-a născut primul meu fiu. Copiii mei sunt singurele lucruri din viață de care sunt cu adevărat mândru.
E.P.: Cea de a doua soție este jurnalist. Cum e să îți împarți viața cu cineva care lucrează tot în slujba cuvântului?
M.L.:
E minunat. Soția mea este reporter, dar și dacă ar fi fost muzician, sau asistentă medicală, sau bucătăreasă sau… orice ar fi făcut-o fericită, eu aș fi spus acum că-i minunat.
E.P.:  Un bărbat poate iubi sfâșietor de mai multe ori într-o viață?
M.L.:
Și o femeie poate. Până la urmă, dragostea adevărată are nevoie doar de sinceritate. Dar chiar și dragostea poate dispărea deci, sincer ar fi să recunoaștem când ni se întâmplă, chiar dacă doare.
E.P.: Cel de-al doilea băiat al tău are acum 4 ani. Cum sunt cei doi copii?
M.L.:
Fericiți, generoși și cu simțul umorului.
E.P.: Ce-i dragostea pentru tine?
M.L.:
Totul. Știi… unii oameni cred că dragostea e pentru naivi. Eu cred că este cel mai curajos câștig pe care-l iei de la viață.
E.P.: Călătorești mult. Unde e „acasăˮ pentru tine?
M.L.:
Acolo unde e familia mea, acolo unde-mi scriu cărțile.
E.P.: Ce contează, pentru tine, în viață?
M.L.:
Familia, prietenii, scrisul, călătoriile pentru a descoperi lumea și diferitele culturi, pentru a întâlni oameni și pentru a-i înțelege.
E.P.: Care a fost cel mai frumos lucru spus despre scriitura ta?
M.L.:
„Mă faci să râd și să plâng, mă faci să redescopăr plăcerea lecturiiˮ.
E.P.: Spui uneori că „iubirea e mai importantă dect un Goncourt”. Mai crezi asta?
M.L.:
Da!!!
E.P.: Multe dintre romanele tale au fost adaptate pentru cinema și televiziune. Te-ai gândit să scrii pentru film, tv sau teatru?
M.L.:
Nu, acestea presupun un stil diferit, iar scriind un scenariu nu ai libertatea pe care ți-o dă scrierea unui roman.

 

marclevy2
E.P.: Știu că preferi să scrii din toamnă până în primăvară, mai mult noaptea. Acum ceva timp obișnuiai să spui că, pentru tine, scrisul e o șansă. Te temi vreodată că n-ai să mai poți să scrii? Ai lua-o din nou de la capăt, făcând altceva, așa cum ți s-a mai întâmplat înainte?
M.L.: 
Mă tem. Pianiștii se tem să nu-și rupă degetele. Scrisul a devenit parte din viața mea. Dar da, dacă într-o zi n-o să mai am ce scrie, nu voi sta tolănit pe un scaun, privind cerul. Sau, poate, doar câteva zile, cu un vin bun și-o carte pe măsură și apoi…
E.P.: Dacă ar izbucni un incendiu într-o bibliotecă ce cuprinde toate cărțile pe care le-ai scris, cărți ce n-ar mai fi în altă parte, ce volum ai salva și de ce?
M.L.:
Aș salva o carte de Hemingway, o carte de Hugo, una de Tolstoi și una de Gary… multe cărți ale multor scriitori, chiar dacă ar fi să le apăr înfruntând focul cu propriile-mi volume.
E.P.: Ți-e frică de timp?
M.L.:
Nu, îmi place ideea de a ajunge foarte bătrân și a muri într-o zi. Sper doar să nu fiu acolo când se va întâmpla.
E.P.: Dacă ai putea spune „Clipă, ești atât de frumoasă, oprește-te!ˮ, pentru cine ai opri timpul în loc?
M.L.:
Îl știi pe tipul care are-n grijă Timpul? Poți să mi-l prezinți? Spune-i din partea mea să stea mai încet!

Interviu publizat în ziarul Cotidianul – Septembrie 2014
Foto: Arhiva personală

Leave a Reply

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Top